Tot plouă mecanic de-o noapte,
de-un secol sau poate de tot,
acvile, himere şi fapte
duc cerul în spate înot,

confeti de trupuri alb-negre
prin bălţi traversează-n zigzag,
spirale rămase integre
în molii îşi află gulág,

pe gările noastre ascunse,
coboară tăceri de liceu,
lumina, cu pletele tunse,
tuşeşte în trenuri, iar eu,

stau în singurătatea mea
ca într-o rezervă de spital
nimeni nu intră
cui i-ar păsa de un bolnav
beteag de fericire
dependent de un pat
de suferinţă
conectat anemic la viaţă

fixez ploaia în plastic
la fel de monotonă
măcar ea urmăreşte
o speranţă

trece prin venele mele
pe nesimţite

cineva în acel alb
mincinos
îmi scrie într-un registru
grav

ţi-aş spune
să nu mă cauţi
e contagioasă