în fiecare zi parcă merg la o înmormântare
și oamenii aceia nu plâng
stau fiecare cu aerul de păsări împușcate în zbor
iar din cavouri iese o ceață verzuie
care mie îmi pare otravă
și lângă mine mergi tu plictisită de ritual
un convoi lung suntem draga mea
câteodată unul mai cade apoi din acel loc
cresc scaieți mari pe care noaptea îi visez
cum îmi intră în gură mi-o umplu
până firișoare de sânge curg pe un sunet de
trompete care falsează
nimeni nu își mai numără banii doar
numai tablourile tale cu roze
din vremea în care iubeam amândoi
acelaşi pirat orb a lui Stevenson
numai ele în frumuseţea lor adâncă
mai amintesc de vremea aceea
în care bucuria ne bătea mai tare decât inima
iubirea e un zbor urcat la stele
dar rătăcit uneori de la reguli
un zeu bizar care îţi cere
să-ţi amputezi sentimentele în schimbul veşniciei
știi ce ești tu? ești un violoncel
iar eu
cea condamnată să-l ascult
singură-n noapte
dacă ai putea să mă privești n-ai vedea o femeie ci umbra
femeii tăcute cu fruntea lăsată pe braț
violoncelul ar vorbi de lungi călătorii de soare arzător și de ninsori
de războaie în care numai timpul câștigă
sau întâmplarea sora lui vitregă
de dragul tău umbra s-ar lumina și s-ar preface-n crin
înflorit în tranșee
deși e mult de când nu mai crede în crini și cu atât mai mult
nu crede-n întâmplări
cum spuneam
crîmpeiul acesta de an mă apasă pe
coarda vocală
oricum frigul cu degetul dus la buze
îmi spune să tac
aflu tîrziu că pe strada mea iarna cerne făina
Comentarii aleatorii