are și uitarea o limită. și odată cu asta toate
și tristețea, și melancolia, și desfătarea, și iubirea
și regretul
se opresc la un moment dat. atunci începe.
mă întreb dacă viața mea a fost frumoasă.
nu știu.
sunt atîția care au fugit din ea. însă și fugile astea
au o limită.
voi ajunge la morgă și voi cunoaște alții asemenea mie.
poate mă voi îndrăgosti din nou
sau poate o să rămîn
din nou singur.
prietena avea casă cu pereți formați din straturi verticale de lumină
casa ei era înclinată spre est și se rotea o dată cu soarele
fiecare rotație lăsa în aer un pod peste care treceau dus întors
ființe înaripate sau nu
nu știu unde duceau podurile
după fiecare trecere ele dispăreau lăsând loc altora noi
mai luminoase, mai mari, mai înalte
precum casa creștea din sine însăși
precum casa avea suflet și sufletul ei era însăși ea, Prietena
Portocalie,
m-am uitat bine și am văzut cum casa avea și pântec
numai tablourile tale cu roze
din vremea în care iubeam amândoi
acelaşi pirat orb a lui Stevenson
numai ele în frumuseţea lor adâncă
mai amintesc de vremea aceea
în care bucuria ne bătea mai tare decât inima
iubirea e un zbor urcat la stele
dar rătăcit uneori de la reguli
un zeu bizar care îţi cere
să-ţi amputezi sentimentele în schimbul veşniciei
tu ştii
nu am mai cântat niciodată aşa
da, şi eu aud flutureii când se prind de gleznele îngerilor
şi eu ascult cum danseaz-o
luminiţă
în aer
mă simt atât de sfioasă acum/te rog nu mă mai ţine cu totul
captivă
e prea multa blândeţe/ca un fel de zăpadă fulguindu-se pe
crizantemele palide ale acestui septembre
Comentarii aleatorii