singurătatea n-a fost pedespsită
piatra o priveşte în ochi
cum se înstrăinează de lume
şarpele iese din măr
ca un suflet târât
pustiul din praful de oase
pândeşte
liniştea n-a pus păcatul la inimă
doar lucrurile făcute greşit de la facerea lumii încoace
privesc în jos
moartea ca o femeie de pescar îşi aruncă năvoadele
bărbatul cu toate cele luate în stăpânirea lui
ispăşeşte
iubirea
după prima despărţire
a rămas deschisă umbrelor
să împărțim lumea în două imperii,
cu destulă putere să mimăm că / în ceea ce credem,
ceea ce iubim, nu poate să aibă moarte.
și totul va fi un bondage perfect,
în timp ce înaintăm pe sănii ca în fotografiile vechi
ascunse în mințile noastre, în care ne-am construit
alter –ego-urile ca pe niște case cu acoperișuri stricate.
*
și când o să ne fie dor de ceva să tăcem pur și simplu
deși știm că tot ce rămâne sunt aceste ierni albe, aceste
povești și respirația noastră de fosfor alb.
în tăcere-mpietrit, ameţeam
cu o halbă de bere nimicul,
în speranţa că o să apară
mai devreme sau mai târziu,
dinăuntru ori dinafară
vreun semn de aţipire
din partea lui. Eventual, unul
schiţat cu ţeasta
de sus în jos
ori din stânga în dreapta.
Însă, nimic.
Nimic nu s-a-ntâmplat.
Nimic altceva decât
nimicul -
acelaşi -
care continuă
să convieţuiască
în sângele meu
cu inamicul -
barmanul ăla
întunecat la faţă care,
din timp în timp,
îşi iţeşte capul
de obicei nu-mi răspunde
doar mă fixează
ca pe un șoricel ceva mai mare
ori ca pe o bucățica de carne cu sos
aseară m-a întrebat
ce se întâmplă cu tine
nu știu sissi
chiar nu știu dar îmi pare bine că întrebi
sunt puțin plecată de-acasă și rătăcesc
rătăcesc sissi
ce bine de tine
n-ai probleme existențiale
nu prea te interesează că nu-l înțeleg
probabil nici pe el
de ce pleacă sissi de ce
cum să închidă ușa abia întredeschisă
ce vrea de la mine
de ce nu poate să existe
Comentarii aleatorii