vreau să te uit încet
zi după zi construiesc un anotimp latent
dă-mi timp să fac din toate ale tale
versuri de dimineață amiază seară
nu te va bănui nimeni în miezul lor
doar vor tresări când te vor întâlni pe stradă
se vor întreba unde te-au mai văzut
în lumină de bumbac mă dezmeticesc
dar nu ştiu mă visează dumnezeu
lipită de pieptul lui liniştea ca o ţesătură
moale mă strânge acum şi colţurile casei
sunt steaua sub care m-am născut
ca o cârtiţă care s-a înfundat în prea multă lumină
sunt şi dacă mi-aş găsi braţele de unde să încep
când viaţa aici se termină în strai pur înveliş de
păcate pe care le port în mine ca în buzunare
largi umplute de materialul râvnit
absenţa ta are ceva dumnezeiesc, fiindcă în lipsa ta nu-mi rămîne decît credinţa, solida convingere că te voi vedea într-o dimineaţă ridicîndu-te leneş din pat cum se răreşte ceaţa în Herăstrău, goală, cu pielea înfrigurată de nelinişti şi satisfacţie, cu gesturi estompate de o frivolitate timidă, de începătoare, cu carnea sînilor strînsă, condensată, punînd în evidenţă sfîrcurile ca nişte ciocuri de pasăre ce se-adapă cu privirile mele, şi te vei îndrepta cu o nepăsare mimată către pachetul de ţigări, îţi vei aprinde una, vei trage din ea cu conştiinţa împăcată, de parcă ai fi eliminat un
Comentarii aleatorii