lângă o fereastră deschisă
ca o iubire lipsită de orice sentiment
făceai presupuneri
cuvintele rostite frumos aveau siluete de oameni cu suflet prea bun
aveai de unde alege cel puţin un prieten
ar fi păcat să renunţi la vise
îngrijidu-ţi scrisul
lumea tot va vorbi despre lumina aprinsă în cameră
încearcă să zbori
greşelile pot fi distruse abia după ce te înalţi
nu trebuie să fii dezamăgită de vârstă
orgoliile tinereşti sunt ca nişte pietre de moară
continuă să naşti ai nevoie de aripi
știi ce ești tu? ești un violoncel
iar eu
cea condamnată să-l ascult
singură-n noapte
dacă ai putea să mă privești n-ai vedea o femeie ci umbra
femeii tăcute cu fruntea lăsată pe braț
violoncelul ar vorbi de lungi călătorii de soare arzător și de ninsori
de războaie în care numai timpul câștigă
sau întâmplarea sora lui vitregă
de dragul tău umbra s-ar lumina și s-ar preface-n crin
înflorit în tranșee
deși e mult de când nu mai crede în crini și cu atât mai mult
nu crede-n întâmplări
Cuvintele frumoase pe care ţi le-am scris,
pulbere în creuzetul absenţei tale.
Vorbele pe care nu le-ai rostit,
cârtiţe în solul minţii mele.
Nu vreau să adorm:
te-aş uita în timpul somnului.
Nu te trezeşti:
nu m-ai uita în nesomn.
Îmi rămân poeziile stupide.
Tu, cu cel aproape.
Comentarii aleatorii