omul acela bolnav și bărbos în care bate o clapă neagră
ascultă cum ies ghimpii în trandafiri
și schimbă numele zilelor în cifre
are picioarele subțiri a coadă de mătură
uneori îi rămân dezvelite dar nu se supără
mă privește cu ochii mici și speriați
de se rup în mine toate venele și îmi vine să vomit
am aşa o scîrbă
de viaţă
de ziua asta de vineri
săracă în metafore
ca o văduvă de război
mi-e aiurea de poezie
cu limitele ei insipide
cu funcţionarii ei nefericiţi platonici
mi-e silă de voi
pînă şi bestia din mine
devine tandră
mi se urcă pe umeri pe cortex
se alintă ca o femeie la pms
dă din coadă
mă întreabă dacă o iubesc
dacă îmi va părea rău cînd are să moară
doamne s-a tîmpit limba română
mă sărută pe gură ca o fată prima oară
ce e cu lipsa asta de anotimp
Draga mea,
să ştii că sufletul a aruncat cu firimituri în urmă,
de granit, ascuţite, mute, dar a aruncat firimituri.
Şi când iulie a născut gemeni de soare cârnos,
când alb pe-a-ntregul eram şi-n fustă de colibri electrici erai,
când palmele noastre au resuscitat primul pilot,
când trupurile au privit la chip cioplit,
când, cu buzele, căram minerilor din plămâni lumina verde din ochii tăi,
când te rugam să-mi spui ceva ce nu mai ştie nimeni
şi te pedepseam înghiţindu-ţi gura,
sufletul arunca cu firimituri pe drum.
Comentarii aleatorii