Nu se mai întorc vremurile în care
cerul era locul unde cojeai lumina cu palmele pline de palme,
cu ochii tăi, numai cu ei, numai ai tăi,
când lucrurile nu trebuiau explicate, despărţite, umplute cu sens,
când toate rănile nu purtau nume de oameni şi oameni, erau doar bube
se pupau şi treceau.
umbra mi-e întreruptă de plecările tale regulate
de-o vreme n-am mai strâns copacul în braţe
îmi rotesc capul în ideea că face bine la oase
pasărea e o creatură extrem de inteligentă
nu face rău
uneori mai bate din aripi îmbufnată
spre cer
nu zăbovesc
drumurile scrise de mână nu sunt trasate cu rigla
nici nu ştiu cât poate face o scrisoare până la tine
tu aşteaptă-mă
după primul îngheţ
cu trupul făcut pâlnie
ascult
marea fierbinte peste nisipul răscolit
cerul lipit de pământ ca o lubeniţă coaptă
departe şi înalt peste tot glodul
adunat sub talpă cât un munte
e ţara mea
locul unde pun degetul pe mămăligă
pe steaua din fruntea cerbului
pe funia clopotului din biserica veche
de la apus până la răsărit
albesc şi eu din creştet până la os
odată cu soarele acesta
plin şi rotund mereu
legat să se învârtă în jurul casei mele
ca-n vremea facerii de la început
iubeşte
nu te retrage în inimă din cauza orei târzii
pentru mine drumul nu se opreşte în oameni tăcuţi
mereu îngrijorată îmbraci cele mai frumoase haine
cuvintele spuse în plus pentru a spori frumuseţea
s-au ruşinat
acum stau lângă mine
ca nişte copii aşteaptă să-i mângâi pe creştet
dar mâinile mele sunt întinse spre tine
înainte de a răspunde chemării
îţi ţugui buzele
dincolo de fereastră sărutul îşi pune o mână cu faţa la geam
mă apropii ca un abur de un lucru prea rece
Comentarii aleatorii