sunt singură şi prin urmare toţi vorbesc
că am tăcut demult
am devenit atât de mioapă
încât îmi ţin ca melcul ochii
în vârful pixului cu gel
în jur miroase a cozonac cu mac
şi castane pocnind
pereţii sunt calzi ca o sobă cu cărbuni
Raskolnikov a adormit
pe raftul cel mai de sus al bibliotecii
nu îmi e frică de bătrînețe
nici de hainele ei desperecheate
și reci
mi-e frică de ușurința
cu care mă adaptez
la tot mai multe zile
la linia de mijloc
și la inutil
și poate la faptul
că uneori din spatele cortinei
nu mai apare nimeni
sunetele devin o panică mută
luminile curg
printre crăpăturile tencuielii
iar tu
nu mă mai dori
m-ai ascuns în tine ca într-o ramură tânără
fiecare bătaie de aripă e un zbor
fiecare secure ne visează sfârșitul
stai liniștit nu contează spui tu
din muguri fluturi calzi
îmi cad în venă
mă trezesc cu foamea asta de umanitate
poate ar trebui să-mi cultiv gusturile
să închid ochii și să-mi imaginez farfurii goale, cartiere pustii, gări în grevă, orașe părăsite
să mă visez un înger salvator, terminator în felul său
încărcat cu geamantane pline de bandaje
măturând urmele răniților
însă foamea victimizează uneori
nu fac diferență între felurile de iubire
de aceea îmi și mușc limba uneori și mă doare
undeva, undeva ar trebui să apari tu
să îmi spui că suntem ok
marea e în același vers
Comentarii aleatorii