eu nu mai cred în iarnă în blana ei de vulpe argintie pe gâtul năvodariului
de unde să se pricopsească el cu o astfel de haină
oraşul meu parcă poartă coşciuge pe umeri de-ar fi căzut şi ultimul avion cerul
are ceva vechime şi oricâte revizii meteo ar fi suportat nu mai este ca la începuturi
limpede în ochii unui nou-născut în iubire î(m)i simt sufletul
unii ar vrea să intre ca-ntr-un hangar cu miros de uleiuri grele
plouă de parcă ar vrea să dea de băut celor arşi de vii
cenuşile acoperă gropile sortite să ne iasă în cale pe drumul în viaţă
ca într-o apă căreia îi ghicești uneori scoicile
îmi cufundam capul în aerul după-amiezii
simțeam răsuflarea nucului pe care aproape
nu l-am mai recunoscut
toate îmi deveneau familiare în timp ce se petreceau
m-am născut ca să povestesc despre clopotele mari și singuratice
despre mirosul pământului primăvara
din care mușcă lopeți galbene cu voci ascuțite
ochi de mamă care tresar
din mână nu mai răsare creștetul meu
doar o furnică mare roșie
care îi sărută palma pe dinăuntru
râul roșu ascunziș al marilor secrete divine
mă despic să-ți aud muzica și oscilațiile glasului
în ecoul căruia cresc arbori înalți
de neant și de falsă lumină
de mi se fac laturile două ceruri negre
niciodată Stockholm
n-a fost atât de înfrigurat ca acum!
printre degete trec zeii
trenuri împinse de iluzii și de brumă
chipul spre care mă îndrept
a luat forma muntelui de zăpadă
dragostea se comportă ca un miriapod
înghiţit de o viperă.
devorează interiorul pînă îşi croieşte drum afară
omorînd şarpele.
memoria se aprinde în flaşuri scurte
ca un lac văzut din avion. ştiu
aveam o poftă nebună să-mi petrec seara dormind
de parcă întreg apartamentul s-ar fi inundat.
dacă m-aş fi dat jos din pat mi-aş fi murdărit tălpile
cu noroi.
Comentarii aleatorii