absenţa ta are ceva dumnezeiesc, fiindcă în lipsa ta nu-mi rămîne decît credinţa, solida convingere că te voi vedea într-o dimineaţă ridicîndu-te leneş din pat cum se răreşte ceaţa în Herăstrău, goală, cu pielea înfrigurată de nelinişti şi satisfacţie, cu gesturi estompate de o frivolitate timidă, de începătoare, cu carnea sînilor strînsă, condensată, punînd în evidenţă sfîrcurile ca nişte ciocuri de pasăre ce se-adapă cu privirile mele, şi te vei îndrepta cu o nepăsare mimată către pachetul de ţigări, îţi vei aprinde una, vei trage din ea cu conştiinţa împăcată, de parcă ai fi eliminat un

Cuvintele frumoase pe care ţi le-am scris,
pulbere în creuzetul absenţei tale.
Vorbele pe care nu le-ai rostit,
cârtiţe în solul minţii mele.
Nu vreau să adorm:
te-aş uita în timpul somnului.
Nu te trezeşti:
nu m-ai uita în nesomn.
Îmi rămân poeziile stupide.
Tu, cu cel aproape.