din când în când ceasul meu roşu de pe birou rămâne
cu vreun sfert de oră în urmă prin ce miracol electrostatic nu ştiu
mă trezesc înaintea timpului meu trag minutarul la ora celorlalţi
împing laba piciorului pas cu pas până la baia cu oglindă murdară
mă spăl pe ochi ridic bărbia mulţumind lui dumnezeu că încă pot vedea
lumea în atâtea culori

Mai ninge gros pe şinele de munte,
pe străzi, cu gri subţire încă ninge,
oraşul, o statuie care stinge
ţigări mentol în umbrele mărunte,

iar omul, un convoi de amănunte,
le-ngână trivial, geamul împinge,
albumul plumburiu tâmpla i-o linge,
tăcerile încep să se încrunte.

Pierdut prin el – surpată catedrală –
îşi toarnă dintre umerii pătraţi
cafea-inox, hartă din bronz, ovală.

În lumea lui de muţi reanimaţi,
tot ninge ca-ntr-o orgă colosală
cu fii, iubite, mame şi cu taţi.