nu pot uita vremea când rotunjeam literele
cu cerneală pelican
de parcă striveam bobiţe parfumate de mură
sălbatică
şi în privirea bărbatului întâmplător
era mereu acelaşi tablou toulouse-lautrec
cu rochia mea albastru spălăcit
ca un nor pe fotoliul de culoarea petalei de trandafir
rămas îngheţat putred în noiembrie
cu pălăria lui cadrilată aruncată
peste pardesiul meu din întâmplare
mă întrebam prea mult
de ce ţinea el tot soarele în dinţi când râdea
scriam mai departe
în tăcere-mpietrit, ameţeam
cu o halbă de bere nimicul,
în speranţa că o să apară
mai devreme sau mai târziu,
dinăuntru ori dinafară
vreun semn de aţipire
din partea lui. Eventual, unul
schiţat cu ţeasta
de sus în jos
ori din stânga în dreapta.
Însă, nimic.
Nimic nu s-a-ntâmplat.
Nimic altceva decât
nimicul -
acelaşi -
care continuă
să convieţuiască
în sângele meu
cu inamicul -
barmanul ăla
întunecat la faţă care,
din timp în timp,
îşi iţeşte capul
Ai dracului ţânţarii, bâzâiau prin negură
era umed şi sufeream de lingoare
mă lipeam de ei ca să îmi sugă vlaga
la orizont o trompă de metal umple aerul conservelor
era război, căutam ţigări în buzunarele morţilor
el săpa morminte şi scuipa veninul puştilor în palme
aveam o ură necontrolabilă pe vecini, puneau patefonul german la full
nevastă-sa nu-şi îmbrăca blana de sconc
ascult universul
retrăiesc tot ce vorbesc despre moartea foarte
aproape pot să iau tramvaiul până la ea
un fan cu nume de pagân
la masa unei coincidenţe
timpul
îi zic
să-ţi citesc poemul
într-un glob de cristal cu aceleaşi vedenii
la ore de audienţă maximă
cei care vând finaluri fericite
închid continentul ştiut numai de păsări
cu sânge rece un şarpe reproduce virtutea
risipitor
de prea multe porunci îşi plimbă perechea
sufletul meu la periferie
Comentarii aleatorii