în zilele frumoase
stăteai cu braţele pe după gâtul meu
în imaginaţia ta eram un bărbat imens
îngenuncheat la marginea patului
nu ca şi când m-aş ruga pentru mine aşa cum o fac pentru tine
și dacă tot am stat pe întuneric jumătate de viață
ce ar mai conta că de acum va fi la fel
tot ne-am obișnuit cu logica formei
tot ne-am obișnuit să ne fumăm ochii unul altuia
să ne atingem telepatic când se înmulțesc insomniile
să sfidăm moartea ascunși printre versete și psalmi
în timp ce zburăm chinezește peste facturi si rețele
suntem un soi de eroi ai acestui întuneric
unul, viu printre nemuritori
altul, înecându-se , înghițind mări
până când .
mi-am mânjit rochia de catifea
cu sânge alb de păpădie
alergam printre inimi de frunze şedeam cu pulpele goale pe pământul curat
în cerul pe care îl ştiam nu era loc pentru curcubeie
probabil că lumea era aşa de rotundă
încât loveam în pumni de ciudă până asfinţea soarele
toamnă sufletul meu e plecat la datorie
pentru un zâmbet de familie
am lăsat tinereţea în hainele de mătase
parcă duc un trup greu în raniţă
cât vezi cu luneta sunt celelalte lucruri în rătăcire
şi toate picăturile rostogolesc pe fruntea mea
nenumărate roţi care transportă muniţie de gânduri
toamnă am sufletul ca o cască împuşcată
plină cu pământ din care iese colţul unui fir
scăpat cu viaţă
/ the more you love a memory, the stronger and stranger it is/ v. nabokov
s-a distrus simetria dintre tine și lume, spații, obiecte,
urmele distrugerii sunt ascunse în tine.
aluneci încet în leagăne,
în prima bancă rămasă undeva în afara școlii,
pe locul de lângă fereastră, în seara aceea de noiembrie
în care a venit gerul. când peste noapte ferestrele rămân deschise .
Comentarii aleatorii