când n-am mai vrut să fiu om
timpul mi-era foarte rece
de atâta sufocare
nici vrabia n-a mai ciugulit
din locul unde am îngropat gânduri
tocmai când le-am dat de mâncare lupilor
mi s-a făcut dor de-un copac
nenorocirea nu a mai venit cu el în brațe
m-a îmbrățișat așa cum o face cu toți morții
te privesc
cu bucuria de a mai pune o zi lângă a ta
aş putea să aleg
oricare ar fi povestea
toţi avem un început şi-un sfârşit
nu avem cum să ne îndepărtăm de noi înşine
din prea multă libertatea liniştea pune condiţii
noaptea vin lângă tine
aştept vântul
pe marginea ta
dă firele de păr într-o parte
vocea unei furtuni mă pune pe gânduri
învăţ lilieci să umple pământul
aproape de oameni
timpul simte sfârşitul
alege un loc pentru moarte
mi-e dor de marea fără stele
neştiutoare în ce parte să curgă
să nu-ți fie teamă
sunt cel care întinereşte suflete
De ziua ta, noaptea, urmăream
cu privirea-n tăcere cum,
dincolo de râsete şi libaţii, ceva
ne vâna sufletele, încercând
să le fotografieze,
în timp ce tu alergai cu gândul
spre dimineaţă, să le salvezi
de la umbre, editându-le poza,
astfel încât ceilalţi,
uitându-se la noi după aceea,
să nu îşi dea seama
de la ce ni s-au aprins ochii
în noaptea aceea când,
dincolo de râsete şi libaţii, ceva
ne vâna sufletele, încercând
să le fotografieze, iar eu
fredonam în gând versuri
de Esenin.
Comentarii aleatorii