ca o pisică blănița moale
mișcări feline ochii da ochii
aprinși
haț lăbuța ageră acoperă crăpătura
prin care fluturii ies la plimbare
în jurul lunii
liniște
încet încet prin crăpătura lăbuței
iese un fluture albastru mic
așa cum sunt ăia de zboară în grupuri
și se rotesc nebunește
ochii pisicuței se aprind mai tare
a doua lăbuță sare în ajutor
prin crăpătura celor două lăbuțe un fluture
de data asta alb
ochii pisicii nici să-i privești nu mai poți
nu e nimeni
frica se îndreaptă către ieşire
acolo unde haosul e un panou zgâriat
acolo unde o mână de femeie ţine crucea în acvariu
în rest
oamenii la cravată stau
îşi muşcă din propria mână
nimeni nu poate jigni, nimeni nu poate ucide
cine nu respectă regula
se lasă rătăcit
în sine
e o călătorie lungă apoi
prin zăpadă
cu o sanie plină de ceasuri vechi
un somn de care nu aveam nevoie
mi-a fost lipit de frunte
ca o piatră la vale capul prinse-a se rostogoli
îl urmăream cum trece
printre liniile agendei ca printr-un grătar prin masa de sticlă
coloana cedase doar pielea ne mai ținea laolaltă
din torace două mâini fine încercau să îmi smulgă
o coastă
încă una Doamne am strigat încă una
nevastă-mea e dincolo doarme
scoală măi femeie și vino să te vadă Dumnezeu
de o vreme aici nu mai locuieşte nimeni
doar noi
cu sângele pe care îl cunoaştem
de la un capăt la altul
cu tremurul şi lipsurile noastre
cu brichetele şi fluturii de motorină dinăuntru
cu mâinile murdare pe ferestrele albe
şi mă gândesc
cum ar fi dacă
la fiecare ţipăt al meu
ar bate clopotele în toate bisericile
iar lumina ar umbla desculţă pe trupurile noastre
îţi trebuie forţă să rămâi singur
să-ţi îmbraci gândurile în staniol
dând culoare vieţii
întotdeauna ai de ales:
poţi face lumea mai acceptabilă
sau să te tolerezi pe tine – cel din afara ta
cu el nu ai aproape nimic de împărţit
poate corpul vesperal
adevărurile fruste – cruste ale minciunii
şi norii – pleoape zdrenţuite ale cerului
sub care Putin învaţă cocorii să zboare
Comentarii aleatorii