mugurii primăverii ca nişte nări umede
de cai nărăvaşi umplu copacii herghelii albe şi roaibe alergând în aer
tropotele lor nasc flori până la fructul dorit e cale lungă de dragoste
micii mei icari prea se depărtează de fiinţa mea fără teamă
nu observă geamul nedeschis al cerului această casă de nori unde
soarele un amorez înfocat a aţipit abia în zori
să-i potolesc cu apa unei cărţi îmi spun
îmi trag mările din atlas în suflet şi-i chem să se adape şi
să se odihnească îmi fac ţarc inima
trag poarta în urma lor a nepotoliţilor
să scriu despre tine
cum îţi pliai mâinile
cum tăiai aerul în fâşii mărunte
nişte dâre de levănţică
felinele ţineau o vreme adulmecând după tine
se risipeau în spaţii necunoscute
oraşul rotea ca o rivaltă în jurul tău
visele se ridicau fumuri dense
fabrica nu mai este demult
traversez pe unde pământul are amintirile lui
cu oameni într-un fel de ispăşire
întâlnirea noastră a produs o explozie
din ochii tăi gravi se lichefiau curiozităţi
treceau dincolo de mine în obscena crăpare de ziuă
stau într-o aşteptare intimă
dintr-odată bucuria îmi sare
val de ceară călduţă
mă ciupeşte de glezne şi
am senzaţia aceea
dacă n-ar fi
aceşti martori neastâmpăraţi
aş zice că
am luat-o razna
chiar aşa
copac plin de furnici
la drum
Comentarii aleatorii