Galbenul meu umple elegant sicriul,
la picioarele-mi legate
un şobolan alb-negru aşteaptă
încuviinţarea viilor.
Rămaşii mă vorbesc de bine,
plini de teamă şi respect,
de parcă aş fi făcut ceva important;
unii mai apropiaţi mă citesc
şi-mi pun în gură idei mult prea profunde,
alţii tac, ascultându-mi
părul şi unghiile.
Am steme pe ochi,
nu disting între glasul ud de mamă şi iubită;
în copacul care mă îmbracă,
pipăi un fulger, un călător,
un sărut.
Draga mea,
să ştii că sufletul a aruncat cu firimituri în urmă,
de granit, ascuţite, mute, dar a aruncat firimituri.
Şi când iulie a născut gemeni de soare cârnos,
când alb pe-a-ntregul eram şi-n fustă de colibri electrici erai,
când palmele noastre au resuscitat primul pilot,
când trupurile au privit la chip cioplit,
când, cu buzele, căram minerilor din plămâni lumina verde din ochii tăi,
când te rugam să-mi spui ceva ce nu mai ştie nimeni
şi te pedepseam înghiţindu-ţi gura,
sufletul arunca cu firimituri pe drum.
te iubesc
îmi vine să-ţi spun beau vinul refuzat
singurătăţii
vorbele tale joacă o scenă de film din anii cincizeci
iubirea ocupă spaţiul verde
oameni stau la coadă pentru o carte
atâtea poveşti
prinţesa mea strânge
pe patul de moarte nu ştiu ce urmează
întâi
să te am
îmi aduc aminte de Dumnezeu
eşti mai aproape cu fiecare zi
sufletul descoperă lumea
nu mai vrea fluturi
în alb
trag orizontul muşcat de lăcuste
noaptea
îl pun să aleagă
se anunţă cod galben de ninsori zic să ies aiurea pe străzi un câine
de o culoare incertă merge în cerc nu ajunge nicăieri cum şi timpul
îndesat între patru pereţi ai fi în stare să-l arunci la tomberon
pun haina uşoară ca o nea neatinsă dimineaţa în lumina felinarelor fâşâie
mă asigur că am încuiat şi plec să colind oraşul fără oameni
fumurile curg înspre mare fac nod la podul midiei unde câţiva pesăruşi îl duc între aripi ca pe un deţinut până-ntr-un val cu gură de rechin
o iau spre răsărit îmi aud inima ca într-o iesle
Comentarii aleatorii