nu am nimic nou
să-ți spun
copacii își
scutură floarea
pe scara richter
aceiași vecini
se plâng
altor vecini
își ies din fire
care cum pot
vinovați sau nu
constrânși
sau deopotrivă
din pură inerție
e un miracol să-i vezi
cum supraviețuiesc
pe mai departe
cum își măsoară pașii
unu doi trei apoi
unu doi trei
și doamne ajută
prietenii la fel
îmi țin lumânarea
tu ce mai faci
te-ai pregătit de toamnă?
bărbatul simte femeia
o împăiază
îi privește părul șaten
ochii în agonie
picioarele
creștetul
și asa mai departe
nul și foarte
poetic
bărbatul își construiește povestea de dragoste
ca legătura pânzei de păianjen
sub fundul unui scaun
Draga mea,
să ştii că sufletul a aruncat cu firimituri în urmă,
de granit, ascuţite, mute, dar a aruncat firimituri.
Şi când iulie a născut gemeni de soare cârnos,
când alb pe-a-ntregul eram şi-n fustă de colibri electrici erai,
când palmele noastre au resuscitat primul pilot,
când trupurile au privit la chip cioplit,
când, cu buzele, căram minerilor din plămâni lumina verde din ochii tăi,
când te rugam să-mi spui ceva ce nu mai ştie nimeni
şi te pedepseam înghiţindu-ţi gura,
sufletul arunca cu firimituri pe drum.
vom intra în cameră pe rând, așa cum am fost cândva
unul gălăgios, cu gura mare, altul ceremonios, timid
lui George i se va înroși cicatricea de la emoție
Dan va face naveta ca să se asigure că și-a spus bancul
la toată lumea, Emi va fuma într-un colț zâmbind ușor
ca unul care se teme că i se va termina zâmbetul înainte de zori
de sub castan vor reînvia melodii ucise de o vrabie a tinereții
mie îmi va veni brusc să mă îndrăgostesc, să sufăr, să scriu
cineva căruia nu-i văd bine fața îmi va explica didactic
Comentarii aleatorii