cine-i făr' de păcat să ridice piatra
căci pentru cel ce dă
nu există primejdia secătuirii
ci doar neputinţa celorlalţi de a primi
să te doboare preaplinul
aceasta-i cea mai mare durere
căci nerecunoscători vom spune că s-a lepădat de noi
pentru a se păstra sieşi
şi nu vom recunoaşte-n veci
că l-am ucis
cu ȋmpietrirea sufletelor
unele lucruri nu ar trebui modificate niciodată
să rămînă așa cum au fost
va însemna pentru ele
o schimbare la fel de bună precum recele apei de munte
trecînd nepăsător peste osul de cerb
îngropat în rîpa de unde ies primăvara viespile
ca un foc
astăzi m-am lovit în trecere de câteva tristeţi
am întors capul după ele în dorinţa de a mă scuza
dar ele mergeau sprinten
le-am urmărit un timp
până s-au pierdut în braţele unor necunoscuţi
am pornit mai departe şi în faţa mea a început să ningă
într-un fel în care nu mai vedeam
în noaptea asta spâzurată de lună
marea îşi deapănă alte poveşti,
o statuie pe care cineva a numit-o ereticul plânge,
din vârful copacului pământul îmi pare
una din cele şapte minuni ale lumii.
ieri aerul căra toamna în spate
parcă un şlep descleşta muţenia apei,
parcă un şoarece ronţăia colţul etravei
încercînd să iasă afară. un suflet de pasăre îşi
căuta trupul prin frunzele moarte.
acesta e un scaun
de exterior
vopsit mai demult
dacă priveşti atent picioarele
sau drugii de fier pe care te aşezi
vei vedea mai multe straturi
(cel puţin patru generaţii)
de vopsea veche jupuită în culori diferite
azi e verde
mâine nu se ştie dacă
va fi ploaie după soare
mama cu pruncul la piept se sprijină de spetează
tatăl se întoarce acasă
cu vopsea proaspătă în sacoşe
probabil încă un strat alb
va ţine mai mult de data asta
Comentarii aleatorii