știi ce ești tu? ești un violoncel
iar eu
cea condamnată să-l ascult
singură-n noapte
dacă ai putea să mă privești n-ai vedea o femeie ci umbra
femeii tăcute cu fruntea lăsată pe braț
violoncelul ar vorbi de lungi călătorii de soare arzător și de ninsori
de războaie în care numai timpul câștigă
sau întâmplarea sora lui vitregă
de dragul tău umbra s-ar lumina și s-ar preface-n crin
înflorit în tranșee
deși e mult de când nu mai crede în crini și cu atât mai mult
nu crede-n întâmplări
pe atunci soarele curgea ca mălaiul
măcinat proaspăt la scocul morii
galben era chiar şi iarna
când îl apăsam cu degetul mare
ca pe un bumb neîncheiat la piept
tăiam greu cărare cu bâta
prin lanul de buruieni înalte
cu şosetele trei sferturi
pline de ciucuri de scaieţi
săream gardul ca un hoţ
să nu mă afle nimeni
în livada noastră cu meri
oamenii pier din lipsă de aer
ploaia miroase a sulf
după moarte
pământul cu faţa înmuiată
dezleagă copacii de păsări
cineva vorbeşte în
stele
răspund acid
iubito
păzeşte-mă de inima ta pădure în flăcări
fereşte-mi buzele de buzele tale flămânde
nu căuta zăpada în vara asta plină de vicii
nu fluiera vântului să te adie
atingerile mele sînt la fel ca măceaşa de august
ia-le şi pune-le pe arsurile pieptului
te uiţi la nori să vezi dacă ploaia te place şi cazi
uite câte burghiuri ne forează pupilele
merg pe ape din cauza lipsei de drumuri parcă o
rugăciune a scoicii mă-mpinge în buchea adâncului
şoaptele tale spuse în gând sînt bărci scufundate
Comentarii aleatorii