îţi trebuie forţă să rămâi singur
să-ţi îmbraci gândurile în staniol
dând culoare vieţii
întotdeauna ai de ales:
poţi face lumea mai acceptabilă
sau să te tolerezi pe tine – cel din afara ta
cu el nu ai aproape nimic de împărţit
poate corpul vesperal
adevărurile fruste – cruste ale minciunii
şi norii – pleoape zdrenţuite ale cerului
sub care Putin învaţă cocorii să zboare
în fiecare zi mă-mbrac în zăpadă
căldura ei e mai mult pasăre decât fulg
mă aplec intens peste limba română cu
degetele adânc înfipte-n urechi să nu mai aud
altceva
vântul trece a suta oară pe lângă mine
indiferent
niciodată acelaşi
viitorul se scoală ca un bătrân la poarta cetăţii şi
mă lasă să intru
era un oraş în care tocurile înalte pocneau rar
pe asfaltul cel de toate zilele
dar când se întâmpla pământul tremura din încheieturi
precum mesele din vagonul restaurant
se învârteau mai iute moriştile de jucărie din parcul copiilor
toate poveştile sunt lungi cât un pat
întotdeauna patul este montat într-o fereastră
din care flutură tinereşte o perdea
prin fereastră zboară poetic păsări
sau alte personaje secundare
flauşate, de hârtie sau diverse materiale
relaţionate , în tonuri superlative.
nu lipsesc verbele - fluide, suave, călătoare
şi gesturile tranşante, clapele , tastele şi
semnele de punctuaţie
înfipte şurubelnic între conversaţii
Comentarii aleatorii