în acest octombrie bătut de culori
înfrângerile mele sînt toate intacte
un fel de nimb dansează prin pomi
cu gust amărui
şi miros de tămâie
timpul
internat în azil
trage să moară
în colţ un păianjen îmi
înfăşoară zilele
viaţa mea
puţin somnoroasă
e ca un chioşc de ziare
moţăind într-o haltă
însăşi lumina călăreşte un melc
îndepărtându-se
lângă fereastră
cu luna răsfirată în crengi
nucul pare o ţigară aprinsă
voi mai urca dealuri şi munţi până când
cercul se va închide
un somn de care nu aveam nevoie
mi-a fost lipit de frunte
ca o piatră la vale capul prinse-a se rostogoli
îl urmăream cum trece
printre liniile agendei ca printr-un grătar prin masa de sticlă
coloana cedase doar pielea ne mai ținea laolaltă
din torace două mâini fine încercau să îmi smulgă
o coastă
încă una Doamne am strigat încă una
nevastă-mea e dincolo doarme
scoală măi femeie și vino să te vadă Dumnezeu
Nu se mai întorc vremurile în care
cerul era locul unde cojeai lumina cu palmele pline de palme,
cu ochii tăi, numai cu ei, numai ai tăi,
când lucrurile nu trebuiau explicate, despărţite, umplute cu sens,
când toate rănile nu purtau nume de oameni şi oameni, erau doar bube
se pupau şi treceau.
pipăiam noaptea şi noaptea era ca o linişte cu gura mea
deschisă intram în oameni şi oamenii erau oraşe
cu închisori intime şi prizonierul era gardian şi gardianul era
director şi directorul era rege şi regele era ucigaşul
şi cel care ucidea era prizonierul
şi mie mi s-a făcut deodată frică
şi îmi pipăiam liniştea
şi era ca o noapte cu gura mea deschisă
Comentarii aleatorii