când fericirea pune mâna pe om
sclavii îi culeg plantațiile de bumbac
și le atârnă în geam
ea pocnește din bici și eu râd
ea mă scoală pe muchia nopții din patul uscat ca plita,
și-mi spune: “umblă!

adună flori albe și le îndeasă sub piele
stai nemișcată și sângerează în liniște ca o plagă deschisă
bea și mănâncă cât vrei pe ascuns
dar plângi cu lacrimile altuia, nu ale tale”

există un fel al lucrurilor de a se uita la noi
simți că trebuie să eschivezi , să plutești, să fii discret, flexibil
să ocolești cozile, piețele, scaunele din public, publicul
să nu te lași zgâriat de ghearele luminii artificiale de neon
să nu spargi becurile mai ales
până nu până nu
ai trecut de labirintul îngust al neliniștii
și găsești cel puțin un cer, un aer, o mare, o mare hârtie
pe care poți simți în sfârșit
portocalii , mirosul lor delicat
briza adevărată a vieții , apusul real ca un freamăt duios al morții