în centurile van allen îngerii s-au culcat.
cu capul pe umerii noștri, pasărea disperării
cu toate penele lipite de corp, omoară cu ciocul ei sângerând tot ce a rămas.
dragostea pentru frumos leagă furia la capete cu noduri strânse.
configurații care se pierd
la cea mai mica atingere
se transformă în
străzi pe care îngerii negri dorm. păsări învelite în ambalaje
argintii își poartă ciocurile pline de sânge cu mândrie.
dedesubt,
gurile de canal. poți să întrebi, ce anume
bântuie străzile
astea
seara
sînt un punct
bîntui străzi sprijinind o cîrjă
măsor distanța minimă dintre sprîncene
adîncimea buzunarelor
încleștarea pumnilor
și trec așa numărînd genunchi
ca o invocare a somnului
apoi îmi amintesc că doar ploaia
e receptivă la descîntece
noaptea
număr doar clipe
întorc pagini
caut un capitol
ce începe cu niște uși
și nu-mi mai e teamă
nu ştiam ce mă apasă în stânga ta
pipăi umbrele noastre pe munţi plouă otravă
dimineaţa caut bănuți în fîntîni
păzesc o broască întoarsă la sân cu gâtul umflat
de spaimă
simt mâna rece cu sare pe spate
greierii mor în primăvara cireşelor neculese
pentru tine cărarea suie la cer
prin pădurea fără părinți
jumătate dezbrăcat jumătate stingher caut un
semn
apropierea trupului tău
şi nu ştiu de ce dor mi se face să zbor
vântur în seminţe tristeţea
totul este la fel
apa
am vrut să scriu un poem despre noi
o simplă mișcătoare mărturisire de dragoste
îmi făceam singură curaj mă grăbeam
să nu dea buzna ciufulit și senil sentimentul ridicolului
era o seară blândă ca orice seară-n care
vinovăția își culege recoltele
când mi s-a făcut rău m-a luat amețeala
simțeam că-mi vine să vomit timpul pierdut
au chemat smurdul a urmat ecograful ceva
analize de conștiință
acum stau la fereastră inspir adânc expir
îmi pipăi visătoare sânii
și pântecul
în el pulsează o singurătate siameză.
Comentarii aleatorii