te iubesc
îmi vine să-ţi spun beau vinul refuzat
singurătăţii
vorbele tale joacă o scenă de film din anii cincizeci
iubirea ocupă spaţiul verde
oameni stau la coadă pentru o carte
atâtea poveşti
prinţesa mea strânge
pe patul de moarte nu ştiu ce urmează
întâi
să te am
îmi aduc aminte de Dumnezeu
eşti mai aproape cu fiecare zi
sufletul descoperă lumea
nu mai vrea fluturi
în alb
trag orizontul muşcat de lăcuste
noaptea
îl pun să aleagă
dimineaţă
păpuşa woodoo se ridică în
capul oaselor mănâncă păsări
dintre picioare viermele harnic
sparge sâmburi pe lemn
de salcâm
un electron fără braţe invocă
expansiunea materiei
cenuşie luna despică apele
pe o plută condusă de şerpi
îşi fumează solzii pe rând
mingea de ceaţă
depune ouă în umbre
caută prin buzunare
literele ca pe culori
reproduce fonetic deşi nu înţelege
acum sunt bine așa cum mi-am dorit
toate sunt pline
părul de frunze pantofii de nisip buzunarele de crabi
gura de alge ochii de soare
tu zi-le să nu mai caute în larg
Nu-mi amintesc ultima dimineaţă în care m-am trezit fericit,
dar mi le amintesc pe toate celelalte în care,
de sub geamul meu,
oamenii începeau să se înece cu păsări de apă
şi soarele era o cană aurită oferită înecatului.
Pentru fericire nu-ţi trebuie multe:
plantezi un pom, ridici o casă, faci un copil,
apoi aştepţi fluierând din toate încheieturile
până vine fericirea să-ţi spună aforistic
că le-ai făcut pe toate
pe dos.
Comentarii aleatorii