Mai ninge gros pe şinele de munte,
pe străzi, cu gri subţire încă ninge,
oraşul, o statuie care stinge
ţigări mentol în umbrele mărunte,

iar omul, un convoi de amănunte,
le-ngână trivial, geamul împinge,
albumul plumburiu tâmpla i-o linge,
tăcerile încep să se încrunte.

Pierdut prin el – surpată catedrală –
îşi toarnă dintre umerii pătraţi
cafea-inox, hartă din bronz, ovală.

În lumea lui de muţi reanimaţi,
tot ninge ca-ntr-o orgă colosală
cu fii, iubite, mame şi cu taţi.

dezlipeşte-ţi frunzele de pe nas, cască lung
unge-ţi încheieturile cu bale de melc
şi fă-mi un ceai cu lămîie si miere
întinde-mi turturele pe sîrmă şi lasă-le să-şi fîlfîie trilul degeaba
în ochiul meu trîntor, nemişcător

prosteşte-mă cu o veste bună , scurtă, neadevarată
cu o orhidee înflorită în şanţ, cu un val nespart de ţărm
încuie uşa şi-nghite cheia ca pe-o felie de măr
dă-te aproape, aici, pe pat, lîngă mine