păpuşile ce zâmbesc din cutii nu ştiu
niciodată ce vrei
tu poţi liniştită să îţi îmbraci lenjeria ta albă peste
dumnezeiasca ta piele ce sclipeşte
acum dintre aşternuturi şi ele
nu ştiu niciodată nimic
dacă floarea aceasta portocalie pe care o vei aşeza
să rămână de veghe până când se va face
din nou
peste lume
un mare întuneric,
mai întins decât undele ghimpelui fiinţial...
hm, de ce îi spun ghimpe?
aşa, uite, m-am îndrăgostit eu de tine ca de un poem
de-al lui nichita, ca de imensa lumină în care îţi strălucesc
coapsele
la noi în oraş toate femeile sunt preocupate să slăbească
îşi împrumută reţete schimbă dietele din trei în trei
luni aleargă pe malul mării cu pantofi uşori de la aceeaşi firmă
se îmbracă la fel au fix acelaşi aer mătăsos matinal fandosit
fac în mers cu mâna celor care îşi închipuie că sunt într-un maraton
iar pe străzi se depune o tăcere fină o pudră de gânduri care nu vor să se dea
în vileag aerul comunitar se îndeseşte cu ele se sufocă oamenii abia mai
ocolesc orice formă de femeie înfiptă ca steagul în poarta primarului
parcă nimeni nu mai e în stare să stea cu fața la răsărit
să deschidă o fereastră
zilele se înnoadă precum prosoapele albite
când aburul devine nor subțire
setea soarelui cade printre frunze de porumb
ca după o ploaie cu gheață
eu merg pe fâșia dintre doi oameni vechi
sprijinită în poze alb-negru
marginea lor ondulată îmi asigură respirația
dacă ar fi să mai cultiv vreo plantă
aș răsădi iederă pe șira spinării
celor ce abuzează cuvinte sau izvoare
ce ţi-a plăcut mai mult pe
pământ răspund
pijamalele
ating din greşeală pielea unei fiinţe
obsedate de ultimul zâmbet
cu vederea spre mare
picioarele nu simt gravitaţia
aripile te fac om
dacă nu primeşti
vântul suportă distanţa
nu se compară cu sentimentul de viaţă
iubim acelaşi arhetip de femeie
sărim două trepte deodată
îngeri cu deja vu
ne simţim bărbaţi plini de viaţă
nimeni nu vede umbre deşirate
Comentarii aleatorii