ai aşteptat prea mult
s-au dus vreo treizeci de ani dintr-o răsuflare
keops kefren mikerinos
iar viaţa ca o apă sub deşert
te-a înşelat mereu
te-a împins de-a buşilea prin peşteri
unde totul picură şi lasă gropiţă
totul urlă
lacrimile sau râsetele rup din carne
sunt interzise de când lumea
te declară neom
fiindcă sunt atâţia care plâng
cu ochii închişi
tu eşti doar o momâie ciuruită
cu cât ţipi mai tare cu atât te deşiri mai mult
nu ai loc la festinul supei caritabile
nu înţelegi de ce
să împărțim lumea în două imperii,
cu destulă putere să mimăm că / în ceea ce credem,
ceea ce iubim, nu poate să aibă moarte.
și totul va fi un bondage perfect,
în timp ce înaintăm pe sănii ca în fotografiile vechi
ascunse în mințile noastre, în care ne-am construit
alter –ego-urile ca pe niște case cu acoperișuri stricate.
*
și când o să ne fie dor de ceva să tăcem pur și simplu
deși știm că tot ce rămâne sunt aceste ierni albe, aceste
povești și respirația noastră de fosfor alb.
n-am vrut să-mi fac o altă femeie din poezie rescrisă de multe ori
să fie înţeleasă
dar nici zid de care să se izbească vreo necuvântătoare
cuvintele ca nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru încercuiesc inima
tu priveşti cum doarme păpuşa
pe resturi de scrisori rupte
simt durerea unei relaţii închise
eu sunt
mă bucur că ai ajuns ți-o prezint pe
dar cred că mai bine mă lași să
de acord cu tine însă
ce ar fi dacă
uite afară e deja roșu
ți-o fi foame
doar setea de tine îmi sparge timpanele
n-am crezut că se mai poate în ziua de azi
vrei alune ori înghețată
o ureche și un kilometru de piele cu oase
mai bine să-ți arăt cum se deschide fereastra
ai deschis sufletul am început să respir din el
poate vrei omletă sau ochiuri
sunt de ajuns ochii închide-i deschide-i închide-i
mi-am pus haina pe îngerul meu și i-am zis vine toamna
frunzele se arcuiau concav iar verdele lor curgea pe noi
trecătorii se dezlipeau mai greu de trotuar după care El
îi sprijinea pe fiecare să urce în norul Lui
și m-am zgribulit pentru că îngerului meu îi plăcea haina
am luat o piatră de lângă gară să îmi aducă aminte din ce
sunt făcut pentru că plecările mele sunt fără mare zgomot
și m-am întors spre locul tău iar locul tău stătea cu fața la
un orizont răvășit e bine încă mi-am zis și îngerul a oftat
Comentarii aleatorii