mă întreb unde se duce praful care
s-a ales din maşină din casă din viaţă
din noi ceva de neînţeles spun burlanele
de la streaşină lacustru şi cenuşiu îmi vine
să mă duc pe funiile adipoase care se rup omizi
de pe frunze arse de sufletul nostru poluat
în ce canal
în ce mare
în ce oase de om păcătos
coşmelie de nori se prăbuşeşte
peste pleoapele mele ştergătoare
puse pe rapid să înlăture
lacrimile praful
ales
din iubirea noastră

în partea de apus a clădirii uşile erau din lemn negru roşcat
zăvorau liniştea netulburată a miilor de zile şi nopţi
nimeni nu a înţeles cum au înflorit în mai către seară
flori mari albe ca de mireasă curgeau peste mînere
peste balamalele grele şi reci de bronz şi aramă
se deschideau surprinse privind copilăros încăperile
explorau cotloane ascunse cu o nevinovăţie imperturbabilă
pînă cînd totul a devenit atît de alb încît îţi lăcrimau ochii
greutatea lor încovoia podelele pereţii grinzile