oraşul nu mai ascultă nu mai pândeşte nu te mai înţelege
butoiul de tablă în care a fost smoală arde mocnit
tuşind scântei deasupra vreascurilor de castan
fumul pictează sub podul drăgăicii noi constelaţii
ştiu că nu mă pot înălţa cât poţi coborî
sinodul oamenilor străzii
dezbate noaptea sub arcul de beton
natura mea umană şi poetică
schisma va veni din urmă
şi unii dimineaţa cu gulere albe scrobite
vor aştepta în downtown
viaţa topită în lingouri
e smoală cu crini şi pericol iubite
castroane cu stele se sparg sus de cer
şi palmele noastre alintă cuţite
şi lumea se plimbă cu paşi de-ofiţer
duminica ţipă la vrăbii şi-nghite
plăcinte cu măr, praf de puşcă şi gin
şi lanţuri ne trag înapoi zornăite
şi-n parcuri cresc tei cu miros de pelin
la şoapte ne luăm şi murim din cuvinte
ce nimeni nu ştie cînd/ cum/ cît le-am spus
şi gloanţe de frică ne-aleargă prin minte
şi plîngem cotoare de soare apus
îţi trebuie forţă să rămâi singur
să-ţi îmbraci gândurile în staniol
dând culoare vieţii
întotdeauna ai de ales:
poţi face lumea mai acceptabilă
sau să te tolerezi pe tine – cel din afara ta
cu el nu ai aproape nimic de împărţit
poate corpul vesperal
adevărurile fruste – cruste ale minciunii
şi norii – pleoape zdrenţuite ale cerului
sub care Putin învaţă cocorii să zboare
Comentarii aleatorii