ce aș putea să-ți spun oare
despre liniștea care mă traversează acum
ca o autostradă prin deșert
decît că nu știu de unde vine
și nici încotro se duce
nu știu nici măcar dacă ea trece prin mine
sau dacă eu sînt o parte din ea
în timp ce lama orizontului nestatornică de jur împrejur
îmi decupează viața în cercuri concentrice
ca o închisoare treptată și sigură
liniștea îmi ustură pleoapele cu franjurii ei
de meduză indiferentă
în timp ce mă gîndesc la tine
fără să vreau și fără să însemne mai mult
decît atît
cobor în fața blocului așez garda romană
în jurul toboganului spart
vorbele aspre ale soldaților scot la fereastră vecinii
ne mințim ca la meteo urlă un radio
soarele trage cu praștia-n nori
la capătul de sus al toboganului stă Omul
arătătorul lui pilat l-am înfipt într-un leagăn de plastic
mamaia lui cântă printre sughițuri hinta-pălinta
și îi mai dă câte-un avânt
pe balansoar două chipuri de piatră
buzele lor mimează un sărut murdar
cine-s ăia mă întreabă polițaiul de la trei
stăteam în roiul acela de cuvinte
părul tău era plin de polen
duminica în zori mierea amăruie
umplea cofrajele de ouă care placau mansarda
cântam la chitară
aveai un fel ciudat de a asculta
cu bărbia ridicată
cotul drept mereu între dungile albastre ale păturii
şi genunchii lovind tăblia ca o pasăre sălbatică în colivie
Comentarii aleatorii