numai tăcerea şi-a băgat minţile la cap
copleşită
inimă şi-a făcut cuib din singurătăţi
din umbra ei
învaţă-mă cum să fac drumul printre oameni înfofoliţi în şaluri gri
deschide-mi ochii
cu vârful degetului arătător
ce dor mi se face de locul unde
nimeni nu trăieşte viaţa din obligaţie
o singură poezie de-aş lua în fiecare noapte
înainte de culcare
cuvintele mi-ar fi îndeajuns
să-mi arate cel mai înalt loc de unde pot vedea cum stau lucrurile
trăiesc senzația că cineva fuge de mine
pe traseul zilnic nu mai disting nimic
decât punctul de plecare, o cârciumă pe la jumătatea drumului și destinația
aș putea să spun că văd o mie de chestii
multiplicând bicicleta unui trecător la nesfârșit
dar ce rost să umplu o zi
cu lucrurile altora
ploaia mi se întinde peste tot
casa e o baltă
în dimineața asta simt că cineva fuge de mine
și sigur nu sunt eu
pen’ că planeta asta nu-ți poate înghiți la nesfârșit gesturile
o să te îmbolnăvești de lumi paralele
după cum te știu nu vei merge la medic
vei încerca un tratament după ureche
până când obosit de-atâta alternativ
vei spune pas și vei cădea în iarbă
cândva erai ok-e te răsuceai în broască
acum firul de păr din lentilă a crescut mare
trebuie doar să îl împletești în codițe
prin tunel să se strecoare la tine lumina
cu pachețelul de-acasă cu pâine
Comentarii aleatorii