picioarele păpușii de lemn
pe marginea balconului
atîrnă
ca o pedeapsă uitată
privindu-le ploaia mai rece mai hîdă
se face
și cade mărunt fără grabă
ca o femeie se lasă încet
dezbrăcată
de întuneric aproape
sau poate ziua s-a scurs
și ea
în această lagună în care
se leagănă triste gondole
gîndurile noastre
amare
gîndurile noastre uitate
ascunse în ceară de măști
decupate din noapte
mi-s coastele biciuite de tata de tata de tata de tata
cum mai plânge ecoul cum plânge dânsul cum urlă n-acest miez de iarnă
şi încă mai urlă de paşte
parcă e paşte
se aude cum plânge mieluţul, el
plânge de milă
ştii doamne
parcă e paşte trezitu-s-au acum chiparoşii
cu ghearele lor ascuţite iar prins-au mieluţul
pe afară cerul e nud de durere
învelit într-o rază oranj ca în sârmă ghimpată
şi-l ţin
şi-l mai ţin
beteala e neagră
- salbă grea mult prea grea ca de aur -
purtată-i la gât de un înger el o prinde cu degetele o aruncă departe
de parcă...
ştii, doamne
de-mi închid ochii-i călduţ
jaru-i molcom
crăciun e
Lumin e
reni albi de nisip îs
Maica încă mângâie fruntea micuţului
nu pot uita vremea când rotunjeam literele
cu cerneală pelican
de parcă striveam bobiţe parfumate de mură
sălbatică
şi în privirea bărbatului întâmplător
era mereu acelaşi tablou toulouse-lautrec
cu rochia mea albastru spălăcit
ca un nor pe fotoliul de culoarea petalei de trandafir
rămas îngheţat putred în noiembrie
cu pălăria lui cadrilată aruncată
peste pardesiul meu din întâmplare
mă întrebam prea mult
de ce ţinea el tot soarele în dinţi când râdea
scriam mai departe
Comentarii aleatorii