Viaţă!
am să sug din tine fiecare milimetru violet,
am să muşc tocurile tale ca spânzuratul ultima
gură de aer am să-ţi pipăi toate crustele arse,
tălpile-ţi prăfuite am să le miros cu nările sub
a noua scoarţă am să-ţi ascult numai inflexiunile de
femeie în ape bărbăteşti, iar frigul încheiat cu uitarea pâna la
gât, viii care împart gropi comune, lopata în forma inimii
Eu sunt cel ce nu sunt, Părinte. Şi dacă sunt
sensul meu e hexagonal:
când stau pe marginea lacului îmi pare că trăiesc
conform unei tăceri lungi dintre două cuvinte
aflate la o distanţă de săptămâni unul de altul.
deunăzi m-a sărutat iubita mea pe frunte
şi mi-am dat seama că e cel mai bun argument raţional
pentru dovedirea propriei mele existenţe.
Însă eu i-am sărutat călcâiul spunând femeie,
ce poate fi mai absurd decât existenţa bărbatului
ieşind din sămânţa femeii?
acolo unde mi-e inima încurcată cu întunericul
mi se zbate o pleoapă
pe dinafară e-o lume pentru care am ales să fiu liber
copacul împinge rădăcinile sub ziduri
tot mai aproape de umbră
în freamăt de scrisoare întârziată
iubirea
nu s-a trezit din vis
îmi tulbură somnul cu picioarele
cautându-mă
De unde vin,
nu mai este nimic;
am avut grijă să distrugem tot,
pe cât e omeneşte posibil.
Nu mai strigaţi, nu mai tăceţi!
nu mă mai răsucesc înăuntru după chipul şi asemănarea sângelui,
doar păsările – negre antene – mai pot asculta naufragiile
fără milă.
Am obosit atât de tare încât ştiu
că se poate trăi cu durere şi singurătate
la fel de bine sau rău ca atunci,
acum când nu mai aşteaptă nimeni
nimic.
întunericul vine din aripi de vultur
mă face cât o mierlă speriată într-o spărtură de
timp misogin aşezat în faţa unei femei
la curbura unui cer frânt de sentimente
firul ierbii abstrus derivează cu argumente tăcerea
voaluri-voaluri de mireasă acoperişuri înzăpezite
peltic vântul coboară puntea în ovaţiile mării
tentată să te situez aşa de aproape înalţ
o cazemată de scoici în jurul cuvintelor tale
care se poartă aşa de călduros cu mine
Comentarii aleatorii