nimic nu mai creşte în noi
doar umbra acestei dimineţi
în care înveţi cum să fugi gol prin ploaie
să te speli de păcate cu apa cerului
povestea iubirii din memorie
se scrie în temniţa unei zile de toamnă
când te declari mulţumit cu toată năvala de frunze
căzută peste visele tale necoapte
ai învăţat să-ţi suporţi viaţa peticită
buzunarul peticit
cu gândul la îngerul din vitrina copilăriei
care îţi zâmbea iar tu simţeai cum timpul
se lipea de zâmbetul lui
de fapt îmi ascund cuvintele
așa cum ascundeau bunicii cartofii
și fetele
de teama rușilor
îmi ascund cuvintele de scîr
uneori măcar o literă icnită
scuip
de fapt azi am descoperit
de ce este dumnezeu invizibil
de silă
zgomot
de multe ori de jenă
dar mai ales de silă
și milă
de fapt nu mai este aer
doar rece mîna lui virgil îmi atinge fruntea Nel mezzo del cammin di nostra vita
am putea oricând
să ne dezlegăm ochii, să orbim de la atâta cruzime
să ieşim pe străzi şi să rămânem prinşi în luptă alături de oameni odată frumoşi şi blânzi
dar uite
noi suntem aici prinşi în ritualurile noastre
închide ferestrele
afară aerul are miros de săpun ieftin ca în sanatorii
doar noi ne iubim fără cămaşă de forţă
fără perfuzii şi fără somn
înainte să ajungem unul la celălalt
ne-am întins singuri hainele pe sârmă
tu ca o femeie de treabă
eu ca un bărbat fără femeie
închiși în noi
abia mai reușim să punem zile deoparte
pierdem tot ce era de salvat
chiar și îngerul din lucrurile primite la naștere
a rămas fără o aripă
o ploaie care nu mai vine
oprită la vamă de niște plopi tineri
calmi pînă în vîrful ciobit al cerului
soarele prizonier în propria capcană magnetică
asemeni unui proprietar în depozitul lui de feronerie
privește ritualul macabru al dupamiezii
pe stradă luciul metalic al oamenilor
poartă fără zgomot prin săli invizibile
coconi de mătase iar
seara firul deșirat al spinării lor
se îmbibă dureros
în icoane de argint și negru
pe asfalt
Comentarii aleatorii