iubito
sîntem un film prost
în care au băgat o mulțime de dolari
fără să aibă vreo șansă să scoată mare lucru la box office
atît de insidios gîndul plecării în mine
o carte neterminată
un trio de vioară violoncel și contrabas
plutind între umerii tăi albi ca doi aluni
proaspăt tăiați de mîna mea
cândva
dădeam visele la o parte cu mănuşi albe ca pe nişte cortine grele
întunericul îl ascundeam sub rochii
făceam dragoste cu holograme
şi vieţile prin care treceam
la gât le purtam ca pe nişte perle
*
vedeam dragostea dansând în jurul meu
în eşarfele ei ca în triunghiul bermudelor mă rătăceam
dispăream luni la rând
întorcându-mă cu răni din cele mai frumoase
cu răni ca nişte trofee de vânătoare
şi pielea ca o mantie îmi părea tatuată cu stele
De unde vin,
nu mai este nimic;
am avut grijă să distrugem tot,
pe cât e omeneşte posibil.
Nu mai strigaţi, nu mai tăceţi!
nu mă mai răsucesc înăuntru după chipul şi asemănarea sângelui,
doar păsările – negre antene – mai pot asculta naufragiile
fără milă.
Am obosit atât de tare încât ştiu
că se poate trăi cu durere şi singurătate
la fel de bine sau rău ca atunci,
acum când nu mai aşteaptă nimeni
nimic.
cu ochii închiși gândurile ating inimi în drumul lor spre alți oameni
trupul s-a tocit ca o margine de zid părăsit
dar stau cu mâinile ridicate
pe întuneric
niciodată n-am știut cât de greu este să respir de unul singur aerul cel trag adânc în plămâni
sau cum se sfârșește visul abia împlinit
cel mai tare mă tulbură liniștea prinsă de pântece goale
ca un arici
Comentarii aleatorii