cum să te împac suflete zbârlit de viaţă maşteră
hai să-ţi trec pieptănul otrăvit în răspăr
vezi firele tale albe-negre/ te-ai covăsit surioară
începe să-ţi miroasă transpiraţia acru înghiţi cu noduri
câte un bulgăraş de soare/ dejavu din zdreanţa tinereţii
cu zăpezile bărbatului care te trăgea pe sanie şi spunea
că ninge dacă el vrea
amară viaţa ca o dulceaţă de nucă verde
sunt singură şi prin urmare toţi vorbesc
că am tăcut demult
am devenit atât de mioapă
încât îmi ţin ca melcul ochii
în vârful pixului cu gel
în jur miroase a cozonac cu mac
şi castane pocnind
pereţii sunt calzi ca o sobă cu cărbuni
Raskolnikov a adormit
pe raftul cel mai de sus al bibliotecii
Și-apoi ai plecat.
Ce demon, femeie, ai dezlegat turbat peste mine,
vânt tulbure, avan, în cercuri de fum risipite
și-n ploaie răzleață de scrum, răscolindu-mi în bezne
cum luna de-asupra de stână, cu șuierul ei întărâtă
treziți câini cu colți hămesiți, albe cuțite în tâmple,
trăgând de venele inimii, mușcând sălbatic din atrii,
îmi rod în sânge și rup ca pe-o cârpă carnea în care mai port
icoanele amintirii, ca un cireș pocnind roșu de copt -
rănile vii julite-n lanțurile buzelor tale,
șoptindu-mi aburi de sulf.
întunericul mi se pare bolnav
rugăciunea n-are o zi liberă
numai uşa încuiată o tulbură
din tot ce ţin minte
nici moartea n-are odihnă
ea scuipă în palme
aşa cum o face tăietorul de lemne
mai slabă ca oricând
foamea îmi scoate în faţă un preot
apa din care sfinţeşte morţii priveşte spre cer
bunătatea e la ora închiderii
oameni buni
nimeni nu e de aruncat
şi ultima firimitură de pâine trebuie împărţită în mai multe bucăţi
Comentarii aleatorii