nimic nu mai creşte în noi
doar umbra acestei dimineţi
în care înveţi cum să fugi gol prin ploaie
să te speli de păcate cu apa cerului

povestea iubirii din memorie
se scrie în temniţa unei zile de toamnă
când te declari mulţumit cu toată năvala de frunze
căzută peste visele tale necoapte

ai învăţat să-ţi suporţi viaţa peticită
buzunarul peticit
cu gândul la îngerul din vitrina copilăriei
care îţi zâmbea iar tu simţeai cum timpul
se lipea de zâmbetul lui

de atâtea coşmaruri mă vizitează morţii
cei cunoscuţi cu vorbe obişnuite cu ticuri şi metehne
de-ale casei /
fugim împreună călare sau în maşina mică
adormim în patul din mobila pentru păpuşi

e prea ridicol / sunt prea bătrână
să prind la piept o floare de păpădie în semn de doliu
pentru soarele din copilărie
când adunam în palmă inimi mici de traista ciobanului
să prindă rădăcină în alt loc