n-am să mai gâfâi pe scări
în semn de protest
mi-am lăsat mințile prin cetate călare de parc-ar aş fi fost dus

într-o zi vei înţelege
că viața n-are drum de întoarcere

de când locuiesc la noua adresă
cireşul mi-a întors spatele şi înfloreşte pe ascuns
mugurii rămân pe dinafară nu au ce căuta într-o sală de naşteri
undeva în apropiere primăvara
după o nesfîrşită convulsie
ia patul în spinare şi umblă

Mai ninge gros pe şinele de munte,
pe străzi, cu gri subţire încă ninge,
oraşul, o statuie care stinge
ţigări mentol în umbrele mărunte,

iar omul, un convoi de amănunte,
le-ngână trivial, geamul împinge,
albumul plumburiu tâmpla i-o linge,
tăcerile încep să se încrunte.

Pierdut prin el – surpată catedrală –
îşi toarnă dintre umerii pătraţi
cafea-inox, hartă din bronz, ovală.

În lumea lui de muţi reanimaţi,
tot ninge ca-ntr-o orgă colosală
cu fii, iubite, mame şi cu taţi.