cineva… dacă m-ar întreba, la un moment dat, cum aș alege să mor
(strivit în cutremur, după o beție de comă înecat cu propria vomă,
călcat de șenila unui tanc, de roțile unui camion sau chiar de ale unui tractor),
probabil nu m-aș gândi de o mie de ori și aș spune:
străine, important, pentru mine, este, mai curând, să apuc, din când în când
(cât mai duc),
să trăiesc un... roman sau măcar o poveste
(dacă pentru primul caz timp nu mai este)
în care, negăsind (ca mai întotdeauna) un loc de parcare,
deși suntem oameni din tot felul de gânduri
ne facem acrobați
după copiii care nu-și plâng niciodată părinții
din prea multe griji nici nu ne mai pasă cum va arăta casa
pe dinăuntru ochii ni se vor umple de nisip
în gurile căscate
pescărușii vor face salturi mortale
întunericul a devenit materia primă din care construiesc
totul de la capăt
acum când tu mă ţii oarbă într-o dragoste închisă desenată cu cretă
pe asfaltul rece
nimicul şi sângele se împletesc atât de frumos dar nimeni nu pomeneşte
de puls sau vindecare în această dimineaţă când soarele explodează
sfâşietor de singur în oraşul cu oameni negri şi avioane prăbuşite
la numai câţiva km depărtare
acolo unde se strigă pe mai multe voci acelaşi mesaj şi se practică o nebunie colectivă
o tulburare contagioasă împinsă mult
de luni de zile se lucrează
și mesajul lor este clar
trupurile ostenite trebuie să cadă
să nu vă fie frică
atunci când schelele se erodează
eșafodajul se scufundă zilnic în pământ
atunci când
e liniște și ciocanele pneumatice disipă,
lovesc, sfărâmă ușor
femeie muzicală sunt
îmi dansează nebunii pe oasele dezvelite în iarnă
stau ascunsă în colţul lumii şi privesc liniştită
cum oamenii cad
şi explodează
unii orbitor
alţii abia sesizabil
şi nu mişcă nimic în mine
toate stau neclintite
ca icoanele bătute bine în cuie, ca privirile insistente
ale unui bărbat pe trupul unei femei încâlcite
Comentarii aleatorii