Urăște-ți aproapele, fericitule,
pentru că în spatele urii stă dragostea,
dragostea cea frumoasă, care v-a facut prieteni și apoi
v-a învelit când ați adormit plângând
Urăște-ți aproapele, fericitule,
pentru că în spatele dragostei ești tu,
și numai tu știi ce dor și ce moarte
te face acum să zâmbești
și numai aproapele îți este călăul perfect
căruia îi sărutai mâinile strălucitoare
a trecut destul de când nu ți-am mai scris
între timp m-am mutat într-o căsuță mică
cu pereți albi și ferestre deschise mereu
două mâini împreunate căuș în care seara
se așază ca o femeie lăuză
acum doar văzul mai stă de veghe
îţi vorbesc despre și despre
tu zugrăveşti cu degetul văzduhul
ești prea frumoasa pentru o icoană îmi spui
uite sprîncenele! de unde atâta mirare în arcuirea lor
părul neacoperit buzele neînvăţate la tăcere
genunchi dezveliţi ca sîmburii ieşiţi dintr-un fruct
n-a mai rămas nimic
nici măcar floarea
pe care nu o poţi smulge fără să laşi un gol
nu se dă gratis
viaţa e ca o cruce pe care o țin în mână
cu pământ cu tot
pleoapele se închid
ca în exercitarea visului
nu mă pot folosi tot timpul de mâini
o palmă uriașă aspră și caldă
îmi acoperă ceafa tremur încerc să glumesc
dar mă prind repede că lumea a devenit prea îngustă
genunchii și-au pierdut elasticitatea tușesc
văd casa întâi o parte a acoperișului recunosc până și ploaia
e aceeași de acum treișdoi de ani deschid fereastra
oblonul verde reușesc cu greu să strecor
coada de la mătură între partea de sus a cuibului și streașină
trag cu putere cuibul se desprinde în stradă
fără să-i pese de ploaie țăranca a dat drumul umbrelei
Comentarii aleatorii