m-am trezit cu teama că nu mai trăiesc și că
oamenii se-nghesuie-n mine ca-ntr-un marfar
deraiat de unde adună
carnea în saci pentru oasele lor
îmi spuneam că sînt bine dar nu eram
doar străzile mă înghițeau ca niște căpcăuni mîncători
de rutină

erau și zile în care mi se părea că oamenii
nu mă văd și trec prin mine ca printr-o ceață
ce se ridică la prima rază
eu nu știam cum să ajung la prima stație de troleu
renunțam luam autobuzul de răstigniți
controlorul rîdea gros privirile noastre se ciocneau
suspicios îmi cerea abonamentul eu
îi fluturam pe sub nas mîinile compostate la ambele
capete
el îmi spunea că așa trebuie fără durere nu ajungi
nicăieri în ziua de azi

aș fi trimis o scrisoare dar nu știam dacă
mai ești acasă ți-aș fi scris despre
supermarket-urile în care intram ca un copil
citeam pe silabe toate anunțurile
ți-aș fi scris despre cum n-am dormit o săptămînă
doar ca să aflu ce păsări de noapte are
orașul acesta

ai fi știut că aici
o pîine te ține trei zile iar foamea pare și ea
mai blîndă
cînd plouă oamenii nu se udă nu tremură
ei deschid gura și se bucură ca niște copii
e semn că seara vor avea ce visa

o să-mi ia ceva timp să învăț
toate acestea

deocamdată nu am nici un prieten și nici un plan
deși mi-ar fi plăcut să stau la un gin tonic
să fac glume pe seama fetelor
de plictiseală dau nume pașilor pe care-i fac
într-o zi
noaptea fur indicatoarele de pe stradă și
le agăț de balcon poate cineva o să vadă că
sufletul acesta e locuit
nesigur
mai sting cîteodată lumina
șiscriușimăscriușiîțiscriu