de atîta pustietate
îmi vine să urlu în timpanele lumii
doamne pentru ce m-ai părăsit
să scurm în pămînt
să-mi fac dumnezeul de rîs poate așa
nimeni n-o să mai creadă în el
ecoul izbește pereții membrană apoi
sfîrșește chircit
într-o naștere prematură
nici nu știu dacă am destule scaune
pentru tăcerea pe care am invitat-o în mine
seara e cel mai greu cînd sting lumina mă sperii
îmi spun că nu mai am nimic de pierdut
de frică încep să cred hainele mamei
sînt vii
atunci fac legămînt copiilor mei
le voi cumpăra jucării nu cărămizi din care eu închipuiam
tot felul de mașinuțe pînă cînd veneau muncitorii de la biserică
și-mi spuneau că m-am jucat destul
le voi cumpăra o cruce de pluș
să învețe de mici
mîngîierea zdrobirea și alte dureri
să învețe căderea și mersu-n genunchi
eu n-am știut
că trupul e în formă de cruce și dacă vrei să trăiești
trebuie să ceri voie pilatului
Comentarii
Aritmosa -
Mi se pare interesant demersul de a găsi ceva în care să crezi atunci când ceea era un stâlp de susținere s-a surpat în pustietate. „o cruce de pluș” pentru copii... asta sună a „cruciada copiilor”, a sfârșit de credință în ceva, ceea ce de fapt susține tot poemul. „de frică încep să cred hainele mamei sînt vii” De ce „de frică”? Omul începe să creadă în ceva „de frică”? Asta nu înțeleg. Aș adăuga „să cred în”.
emiemi -
Aritmosa, chiar daca nu m-am gindit la cruciada copiilor, sfirsitul despre care vobesti, sustine, intr-adevar tot poemul. Initial, am vrut sa spun de frica intunericul incep sa cred ca hainele mamei sint vii, dar ca sa nu incarc textul am optat pentru aceasta formula. Multumesc de semn.