~partea 1~

Era o dimineaţă de noiembrie, puţin trecut de ora nouă. Afară, o ceaţă lăptoasă şi o temperatură suportabilă. Mă aflam în maşină, pe faleza superioară a Dunării, în drum spre locul de muncă. Câţiva angajaţi ai primăriei curăţau faleza de frunzele căzute pe jos. Se mai vedeau şi sportivi amatori intrând şi ieşind din ceaţă.
Conduceam încet, fără grabă. Deodată, sunetul telefonului mi-a tăiat liniştea în felii, felii lungi ca de pepene, cărnoase. “O fi cineva de la firmă…” Am ridicat telefonul cu atenţie, aruncând o privire fugară pe ecranul lui. Era un număr pe care nu-l aveam în agendă. Am lăsat telefonul pe scaunul din dreapta, în ideea de-a nu răspunde. Totuşi persoana de la celălalt capăt insista. Semnalizând cu atenţie, am oprit pe dreapta. Am răspuns la telefon cu o voce somnoroasă: „Alo...” „Bună”, s-a auzit o voce feminină, „te pot reţine câteva momente?” „Da”, am replicat eu, „e în regulă. Sunt în maşină, însă am tras pe dreapta.” „Voi încerca să nu mă întind prea mult”, continuă vocea, pe un ton studiat şi plăcut. „Silvia sunt. Ne cunoaştem din vedere. Dacă-ţi aduci aminte, am făcut cunoştinţă cu ocazia lansării volumului tău de poezii, acum două săptămâni.” „?!?” „Am fost acolo împreună cu Victor, fostul tău coleg de facultate...” „Parcă mi-amintesc ceva...”, i-am răspus vocii, cu lentoarea aducerii aminte. Mă aflam într-o antiteză totală cu sportivul care tocmai trecea pe lângă geamul maşinii atunci. „Nu te supăra, dar eram foarte emoţionat la acel eveniment. Ştii... debutul... Totuşi îmi amintesc că a venit şi Victor la eveniment, însoţit de cineva, şi că i-am dat o carte cu autograf la sfârşit. Era însoţit de o doamnă elegantă, cu un zâmbet melancolic. Atât am reţinut.” „De mine e vorba”, a adăugat vocea, cu un surâs în ton. În acel moment, pe capota maşinii a căzut o frunză. Sportivul de mai devreme s-a topit în ceaţă.
„M-ai sunat pentru ceva anume?” Între cele două telefoane se lăsase prea multă linişte. „Da... Dar nu aş putea să-ţi spun la telefon...” „...” „Nu e ceva, nu ştiu cum să formulez, foarte important sau grav. Crezi că e prea mult din partea mea să încerc să-ţi răpesc jumătate de oră? Atunci când preferi tu, nu e nicio grabă pentru mine.” Ceaţa dimprejur s-a strâns toată în jurul meu. Dacă răspundeam afirmativ acelei voci suave, nu va şti nimeni. Atunci, de ce să n-o fac? Ce aveam de pierdut? „Bine”, i-am răspuns, mimând hotărârea. „Pot ieşi la o cafea la ora prânzului, e bine pentru tine?”, i-am propus. „Desigur!” „Undeva pe faleza Dunării? E interesant peisajul cu ceaţa asta de noiembrie, cu toate că nu cred să persiste până la prânz.” „Sună foarte bine! O să te sun pe la unsprezece şi jumătate să-mi dai mai multe detalii.”

Cu titlu de amănunt: când am părăsit locul cu pricina, ceaţa m-a urmat, ghemotoc împrejurul meu. Sportivii au rămas într-un aer limpede, sticlos şi destul de cald pentru un început de noiembrie. La fel şi angajaţii primăriei.