M-am ciocnit de-o ascuţime albastră, poate că umbra unui pom, la un colţ. Ţinea o scoică întinsă în care zdrăngăneau metalic două luciri. Mi-am frecat asfinţitul din ochi cu nisip dar n-am reuşit să fac diferenţa între o lucire de cinci lei şi una de zece bani, aşa că i-am pus zece bani în scoică, cu un zornăit subţire, timid, ce mirare că lumina cade cu zgomot! Umbra s-a răscolit toată, s-a lungit ameninţător peste mine să mă-ncolacească cu iz de canale şi-a suflat odată două vorbe de s-o ţin minte şi să mă fac dune-dune de-oi mai trece pe-acolo. Am fugit val-vârtej, am turbionat în drum nişte scântei (s-au răsucit cu reproş în urma mea că "uită-te pe unde mergi!" şi "mai domol, că nu dau tătarii!"), şi când nu mi-a mai ajuns vântul să mă risipesc, m-am rezemat obosită de-un miros de răşină arsă. Apusul mă durea rău în ochiul cu nisip şi-am zis că dacă nu îmi reuşesc faptele bune cu sclipici, să aprind măcar câte o lumânare umbrelor pe care le cunosc, vii şi duse. Ştiam după murmurul tânguirilor că cele vii sunt în stânga şi cele trecute în dreapta. Sau era invers? Am aprins un mugure şi l-am înfipt în stânga, am mai aprins un mugure şi l-am înfipt în dreapta. "De ce dai taică foc la flori?" a tunat ceva de sus, o voce ştirbă de cupolă. Şi mi s-a făcut rău, că între degetele de la mâini mi s-au prins două pietre şi tot scoteam scântei de ciudă că în loc să bucur umbrele le-am încurcat pe alea vii cu alea duse şi le-am aprins mugurii invers. Am căzut în genunchi, m-am julit pe treptele de la intrare, ştiam că de aici se poate zbura dacă îţi iei avânt cum se cuvine, dar se pare că nu mi-am luat, poate din cauza confuziei pe care mi-a generat-o cupola fără dinţi: care flori?!

Lumina mă julea încet, nisipul îi trecuse de genunchi şi mai urca.

Cu mâinile întinse în faţă, mi-am măcinat paşii cu greu şi m-am tot împuţinat până în faţa uşii de unde ştiam că iese lumina.

O umbră cu halat alb, subţirică şi ghiduşă, mi-a deschis larg şi mi-a şoptit încet în melcul prins de ureche, ca să aud cu spirale până la ultimul fir de nisip din subacvatica locului: "Domnul doctor e ocupat... vine imediat!". Mi se pare că-l văd cum din miezul ferestrei râcâie bucăţi roşii şi le aşează aliniate frumos pe-o tăviţă, sâmburi. Umbrele mulţumesc frumos şi pleacă vesele cu câţiva sâmburi în plus, eu aştept şi mă nisipesc de nu mă mai cuprind clepsidrele aşa, neîntoarse.

Şi îmi spun că până-mi vine rândul să vadă ce se întâmplă cu ochiul meu, o să mă fac movilă. Aşa că îi las plicul ca nu cumva să mă uite şi să iau rândul de la capăt, şi mă duc la fereastră să-mi răcoresc puţin culorile scrijelite cu pietre. Mă rezem obosită de zid şi simt cum ceva lângă mine se trage oţărât deoparte: o pendulă de granit răstignită cu bătăi mărunte de secundarul ei veşnic, usturându-ne pe toţi cu scântei eterne la fiecare împiedicare în vânt. Clipesc la ea în cruce şi mi-este tot mai somn... lumina mă juleste-ncet, nisipul i-a ajuns până la gât şi tot mai urcă.

Mai apuc să aud cum umbrele încep să răsucească cheiţa ferestrelor spre mine, vor porni din nou să se rotească încet, ca un lan de floarea soarelui în sala de aşteptare.