Un debut « delirant » si seducator

Anamaria Emilia VASADI

Am început a citi aceste versuri fara a sti nimic despre autorul lor…
De fapt, nici acum nu stiu altceva decât ca e cu un an mai tânar ca si mine, ca e un sportiv meritoriu care a început a scrie versuri înca din copilarie, dar nu a publicat decât de curând. Atât e tot ceea ce stiu si asta am aflat de pe coperta cartii... Si nici nu-mi trebuia mai mult, deoarece citind continutul volumului, am descoperit un suflet sensibil, vibrând intens la multitudinea de situatii în care-l pune viata, un suflet plin de iubire, o iubire tumultoasa, pasionala, arzatoare pâna la delir. Poate ca faptul ca s-a nascut la poalele statuii lui Ovidiu, mângâiat de briza placuta a marii si de soarele arzator al verilor dobrogene, ascultând glasul tulburator al marii mereu nelinistite, a lasat o amprenta de nesters în sufletul si constiinta tânarului poet. Profilul sau de creator a preluat ceva din atmosfera din jur.
Poate veti fi surprinsi, ca si mine, de titlul socant: „Delirium tremens”. Ïnca dupa primele pagini ma întrebam ce are de-a face poezia sensibila pe care o parcurgeam cu aceasta boala atât de urâta ce se capata în urma betiei înraite. Si acum, dupa ce am parcurs de vreo doua ori volumul, mai caut un raspuns plauzibil. Poate autorul ne va dezvalui chiar el secretul acestui titlu socant. Cu cât cautam mai mult o explicatie cu atât ma pierdeam mai mult în acest iures al sentimentelor si gândurilor asternute pe hârtie.
Volumul e structurat în doua parti intitulate sugestiv :” Si câte mai fi de zis” si „Delirium tremens”, cel care da titlul volumului. Daca în prima parte autorul abordeaza mai mult versul alb, dând la iveala o creatie postmodernista, în a doua parte abordeaza o versificatie traditionala, clasica rimata si ritmata.
Luata în ansamblu, poezia pe care o descoperim era ca un joc de cuvinte care te atrage si-ti retine interesul, o lunecare printre sentimente si situatii, banale în fond si arhicunoscute, dar care prind un farmec si o semnificatie aparte acum... E ca o invitatie la a descifra un mesaj incitant, desi parca, de undeva, îl stim... Cuvintele se astern usor si elegant, dezvaluind o parada a antinomiilor, ce dau forta versurilor lui Ionut Caragea.
„Suntem piese de puzzle pe care destinul nu le numara vreodata (...)” spune poetul în „Delirium tremens” si ca „ne cataram pe vârfuri de iluzii / pasim pe trepte de noroi / ne pierdem vietile-n confuzii (...)”, adauga în „Babylon”. Iata cum vede acest tânar poet „tragedia omului contemporan”. Si este chair în miezul adevarului, dupa parerea mea. Aceste versuri fac parte din cea de-a doua parte a volumului, marcate de o viziune realista si sumbra a vietilor noastre, de o revolta surda împotriva acestei stari de fapt. Motivul „lumii ca teatru” apare si în versurile lui Ionut Caragea, care stie extrem de bine ca „în spatele iluziei se ascunde întotdeauna o realitate (...)”, ca „viata e o mare scamatorie / si fiecare isi joaca numarul gratuit (...)” purtând o masca „(...) pentru a însela”. Si totusi e de parere ca ar fi „atâtea posibile aliante / cu cel de lânga tine(...)”, premisa necesara si suficienta pentru a ne regasi pe noi însine si a construi ceva pozitiv pentru vietile noastre, asa încât sa putem „sa ne tinem / de mâna / si sa privim rasaritul”. Deci, iata ca în universul acesta în care poetul se simte uneori ca un exilat, exista totusi o urma de speranta, de culoare, de frumos... În ciuada realitatii „maligne” exista o scapare: iubirea. Ïn permanenta pendulare între plusurile si minusurile vietii, iubirea poate fi raspunsul si solutia atâtor probleme, poate revela atâtea adevaruri!... „ O pasare poposi la trupu-mi / sorbind lacoma seva inimii abia împurpurata. / As putea sa-mi fac cuib în spini? / Nu stia ca-n sufletul meu e mereu primavara.”
Cât de sugestiva, cât de emblematica imagine!
Iubirea este traita la maxima intensitate, e o un mod de a fi, o stare existentiala definitorie.
Citind versurile aproape ca-ti doresti sa te transformi în acea „Alexandra”muza, înger si demon al unei iubiri patimase, adevarata exponenta a rasei feminine ;” (...) ma voi închina femeii / universul s-a creat în jurul formelor ei (...) / e pur si simplu totul (...)”. Cred ca orice femeie si-ar dori o asemena iubire învaluitoare, clocotitoare, fara urma de impudoare...
Ïntre exaltare si confuzie, iubirea lui Ionut Caragea desfasoara o infinitate de nuante, de stari, toate traite la maxima intensitate: „Sunt regele gândurilor de iubire imposibila”.
Privirea introspectiva si atenta surprinde fiecare tresarire a iminii, fiecare gând, fiecare clipa de neliniste. Cititi si veti descoperi imagini de o mare sensibilitate!
Iubirea este cea care il face sa se daruie cu generozitate tuturor celor care vor sa-i descopere prea plinul sufletului: „(...) am fost actor si am ramas un simplu autor, / am fost al tau si am ramas al tuturora, un solist (...)”.
Universul în care ne transpune poetul e unul famliar si poate de aceea cu atât devenim mai repede captivati. Ne simtim sufletul vibrând la unison cu al sau.
Uneori ne simtim atrasi în universul copilariei, plin de fantezie si lumina. Doar copilul, ca si poetul, e capabil sa creeeze „curcubeie”. Chiar poeziile de iubire sunt strabatute pe alocuri de un fior copilaresc, sincer si curat; au ceva heruvimic. Emotionanta este legatura peste vreme si dincolo de marginile acestei lumi cu tatal sau, ale carui sfaturi ii sunt faruri calauzitoare în viata. Iar mama este cea la care „se rezuma universul cuvintelor”. Ce oare poate fi mai coplesitor ca aceasta legatura mama-fiu in ciuda distantelor ce se interpun între ei?
La fel de sincer si curat e si sentimentul dorului de tara de origine, de „sâmbata însorita” de acasa, de locurile natale ale caror imagini reînvie în mintea tânarului ce strabate tara de adoptie, ce are peisaje asemanatoare cu cele din tara natala. Lipsa semnelor de punctuatie te invita sa interpretezi într-un mod personal un simtamânt pe care eu îl consider comun noua, emigrantilor: „ te-ai gândit vreodata la patria ta ca la un cimitir de cuvinte / pierdute printre atâtea limbi covârsitoare devii o limba muta / te îmbeti cu sentimente singulare între patru pereti(...)”.
Iubirea lui Ionut este „dincolo de orice idee”, dupa cum afirma el însusi. Si o simti citindu-i versurile cum iti patrunde în fibrele propriului spirit. Si „Povestea începe de fiecare data atunci câd te doare / Si sufletul irumpe într-un caleidoscop de imagini / Se proiecteaza în fata ochilor si spune: / Priveste-ma, cât sunt de frumos!” Cât de exact exprimata menirea poetului, aceea de sublima frumosul, de a transforma durerea în bucurie...
A fi poet înseamna pentru Ionut Caragea a vorbi „ cu Dumnezeul din tine(...)” care „Iti raspunde / Poeme (...)”. De fapt e chiar de parere ca „Daca la început a fost cuvântul înseamna ca Dumnezeu s-a nascut poet (...)”. Câta imaginatie si descatusare creatoare sugerata într-un singur vers! În fond, fara falsa modestie, având constiinta propriului întreg de fiinta biologica si fiinta creatoare, cu o îndrazneala aproape luciferica, dar si cu simplitate, si cu atât mai mult de admirat, poetul conchide:”(...) viata-i geometrie – simpla cum sunt Eu / însa Eu 2 = Dumnezeu”. E o graitoare expresie a constiintei propriei valori si forte creatoare izvorâte dintr-o iubire ce locuieste „într-o casa cu multe ferestre”...
Ancorat în timpul sau, Ionut Caragea este pe deplin constient ca „Traim într-o lume de minuni banale / în care binele e privit cu rautate si dispret(...)”. Ïnsa cu poemele sale construieste cetati de gând si viseaza la nemurire. Metafore, comparatii, epitete creaza spatiul acesta iluzoriu si totusi atât de real al poeziei lui Ionut Caragea, poezie ce se vrea „a dezlega pacate”.
Tudor Arghezi spunea ca orice cuvât e demn de-a intra în alcatuirea unei poezii. Si veti fi surprinsi poate cum cuvinte venite din sfera informaticii, a stiintelor medicale pot deveni poetice sub condeiul lui Ionut, realizând un portret „demential” al vietilor noastre tulburate de atâta suferinta. Poate titlul volumului vine chiar din aceasta viziune „dementiala’ a vietii noastre „microbiene” pe acest pamânt. Sau poate din betia iubirii, a extazului ajuns la delir?
Copil al generatiei sale, „nascut pe Google”, sunt convinsa ca Ionut Caragea nu va ramâne prizonier „în spatiul infinit dintre doua secunde / marginit de milioane de pixeli”, ci ca va continua sa ne ofere bucuria versurilor sale si va deveni una din realitatile noastre.
„Realitatea este cel mai frumos spatiu virtual din universul fiintei trecatoare / sunt calator clandestin în visurile tale cu destinatia fericire(...)”.
Personal am fost placut impresionata de forta versurilor lui Ionut Caragea, de profunda meditatie a acestiu tânar poet asupra vietii, destinului si spiritului uman, de atenta sa introspectie, de formulele inedite folosite pentru a-si construi universul poetic. De aceea va recomand cu caldura acest volum de poezii, nu inainte de a-i multumi pentru ocazia unei lecturi atât de agreabile „ca o ploaie calda de vara”.
Si pentru ca „Delirium tremens” marcheaza un debut, tin sa exprim felicitarile mele si sa-i urez mult succes pe mai departe!

Montréal, 29.10.2006