Actul întâi. Câteva scene.
( un oraș jegos al naibii de ud,
multe drumuri inundate care duc la aceeași casă verde,
pe un zid înalt un desen proaspăt înfățișând un cățel bucuros,
câteva valize așezate pe o podea- unele închise și goale,
altele deschise, dar tot goale,
un sandviș uscat împachetat în prima pagină a ziarului adevărul,
o femeie frumoasă pe jumătate uitată,
un bărbat tăcut care mângâie întruna cățelul cel bucuros.

pe fundal se aud din când în când
șoferi nervoși care înjură orașul și claxonează insistent )

pe ștefan îl cunoscuse într-un autobuz murdar care aducea de două ori pe zi
oameni de la capătul lumii.
îl rugase mai întâi să îi composteze biletul alb
iar mai apoi jumătatea de viață pe care probabil o mai avea.
el era încă student pe atunci, sânziana poetă.

cum trecuseră ultimii doi ani nu știm.
oamenii spun că se căsătoriseră de curând și că domnița aștepta un copil.
nu știm sigur nici dacă cei doi chiriași ai casei cu iederă se iubeau sau nu.

am aflat doar că în dimineața zilei de 6 august
sânziana a plecat de acasă și nu s-a mai întors niciodată.
avea în mâni o poșetă maro și-o umbrelă.

Actul doi. Singura scenă.
( fără ploaie, fără șoferi, fără căței bucuroși,
și neapărat fără valize.
o tăcere flămândă mușcă parcă din sandvișul uscat
și din ultimul adevăr al acestei povești:
neputința- dracu s-o ia- de a uita cumva și cealaltă jumătate a sânzianei )

ștefan circulă zilnic cu autobuze murdare,
compostează zâmbind
biletele tuturor femeilor frumoase care vin de la capătul lumii
le spune apoi că sânziana lui a fugit cu un actor,
că o iubește și astăzi ca și cum
nimic nu s-ar fi întâmplat.

se va întoarce într-o zi, eu i-am spus
că nu cred în sfârșituri,
doar în somnuri prea lungi.