îmi iubesc întunericul
întunericul liniștit de după ultimul jurnal de știri
camera se relaxează, mușchii se destind, papucii de casă sforăie ușor
cablurile ies din transă
pisica mea galbenă se recompune pe vocea lui sam smith
undeva un cuvânt mic mă strigă, îi mângâi creștetul cald
rămâi cu mine îmi spune, rămâi cu mine
e ok îi răspund, noaptea asta dormim împreună, cuvânt mic
deși nu mai încăpem în hărți, deși unul din noi e prea mult
deși împreună nici război nici dragoste nici
dacă mâine nu va veni
am să cred frunzele
zboară de la unul la altul
vântul copilul nostru de mingi
prinde fiecare cuvânt
nu te vreau supărată
rămâi
o sticlă de apă ciocolată și flori
vânzătorul spune că sunt
prea mic să iubesc
beau trei străzi departe de tine
sub tejghea îmbrăţişările altora
înjur cu părere de rău
copilăresc al naibii de mult vreau să urc
un vrej de fasole bunica îmi coase ciorapii
deodată cu ea
fereastra deschisă spre greieri
Eu sunt cel ce nu sunt, Părinte. Şi dacă sunt
sensul meu e hexagonal:
când stau pe marginea lacului îmi pare că trăiesc
conform unei tăceri lungi dintre două cuvinte
aflate la o distanţă de săptămâni unul de altul.
deunăzi m-a sărutat iubita mea pe frunte
şi mi-am dat seama că e cel mai bun argument raţional
pentru dovedirea propriei mele existenţe.
Însă eu i-am sărutat călcâiul spunând femeie,
ce poate fi mai absurd decât existenţa bărbatului
ieşind din sămânţa femeii?
Comentarii aleatorii