Sergiu era un copil de spital
în fiecare zi înghiţea acelaşi refren
"dacă îţi iei medicamentele te faci bine şi..."
minciuna creştea
mai întâi cât irisul ochiului
se strecura printre gene lăsând urme roşii
se mărea cât punga agăţată în stativul metalic
din care se scurgea printr-un furtun transparent
lichidul agoniilor prelungite
se umfla
se spărgea ca o bubă infectată
miros de puroi şi disperare inunda încăperea
spărgea geamurile şi ieşea afară răsuflând uşurată
"a mai trecut o zi"
şi-o lua de la capăt cu zâmbetul tremurat
schiţat pe o coală albă

"dar până când?"îşi spunea
până când să poţi suporta gustul de sare
să te faci că nu vezi
că nu auzi cum urlă ochii mamei cu lacrimi sparte în dinţi

şi nici nu aflase încă
dacă viaţa este precum un câine scăpat din lanţ
sau colţul după care se ascundea

ar fi făcut orice să o mulţumească
ar fi dărâmat şi munţii dar ei apăsau acum prea grei
şi-ar fi cusut în plus câteva branhii
să-nghită norul care se apropia
dar...
ningea
ningea cu toată furia neputincioasă
a unui copil de nouă ani

zăpada îl acoperea până la glezne
până la ochiul alb în care încremenise o mamă
şi-o lumânare aprinsă aducea liniştea în care el se ghemuia