În campania din Egipt, Napoleon a decretat: „Savanții, artiștii și măgarii în față” (să fie primi măcelăriți - dacă o fi cazul). Cu savanții, avea el ce-avea (o să vedem ce). Cu artiștii - numai el știe ce. Iar cu măgarii (asociați cu savanții) - vom vedea și aici despre ce este vorba. Ce avea cu savanții? Păi atunci când l-a întrebat pe Laplace „Unde e locul lui Dumnezeu în teoria dumitale?”, a primit următorul răspuns: „Nicăieri! Pentru că nu am avut nevoie de Dumnezeu în Teoria mea!”. Poincaré o spune mult mai clar: „ [Când vom] cunoaște exact [toate] legile naturii și situația Universului la momentul inițial [vom] putea prevedea exact situația acestuia la o dată oarecare….[Dar până atunci] o [cât de] mică neglijare a unora dintre condițiile inițiale poate conduce la schimbări foarte mari în final…Predicția [în astfel de cazuri] devine imposibilă și avem de-a face cu un fenomen întâmplător”. (În versiunea Teoriei Haosului actuale, „o bâtaie de aripi a unui fluture în Arizona poate provoca un uragan în Oceania”) Asta nu înseamnă că Poincaré, mai circumspect decât Laplace, nu spera și el că, o dată și o datată, se va ajunge să „se cunoască exact toate legile naturii și situața (exactă) a Universului la momentul inițial”.

Într-un alt timp - din labirintul „Grădinii potecilor ce se bifurcă” al lui Borges - Napoleon s-o fi întâlnit cu Adam. Pe care, mai târziu, mult mai târziu, adică azi, savanții l-au rebotezat „Homo sapiens”. (Mai în glumă, mai în serios, luând în calcul ipoteza biblică, au presupus că ceea ce au descoperit ei, ar fi putut fi chiar Adam căruia - după un craniu găsit de arheologi nu știu pe unde - i-au reconstituit chiar și figura. Că asta era, sau nu, aidoma cu cea a lui Dumnezeu, nu ne-au spus). Și cu acest Homo sapiens tocmai se întâmplase un «fenomen [cu totul] întâmplător». Și anume, printr-o mutație de-a dreptul impredictibilă, Omului din Neanderthal i se adăugase un cromozom în plus (y) și își dublase, instantaneu, capacitatea craniană. De la 250 de grame, la 500 (și așa a rămas; până acum, deocamdată). Prin urmare, probabila întâlnire a lui Napoleon cu Adam, l-o fi pus pe gânduri. Și și-o fi pus și el, ca tot omul, problema existenței lui Dumnezeu - că nu cred să se fi gândit la extratereștrii care nu erau, încă, la modă (dar cine știe?). Cu atât mai mult cu cât au apărut, simultan și niște desene cam aiurea prin peșteri de i-au făcut pe antropologi să zică, ulterior, că Adam a devenit, peste noapte, și primul Homo Religiosus. Prin urmare, acum pare a se clarifica și de ce Napoleon i-a asociat pe savanții din timpul său cu măgarii.

Dar ce să-i faci. Napoleon a rămas Napoleon. Adică a câștigat bătălii după bătălii dar a pierdut, destul de rapid, războiul în final. În timp ce savanții de atunci, în frunte ce Laplace (unul dintre măgarii șefi), au dat naștere unui război mai lung. Începând cu Iluminismul. Trecând prin diverse bătălii (Modernism, Materialism dialectic, Empirism pozitivist) ca să piardă și ei acum războiul prin Postmodernism. Și aceasta, spre deosebire de Antichitate greacă - care știa ea ce știa. Iluminismul, încă de la început, a pierdut pe drum ceea ce se poate numi «simț intern».

Platon, sigur, nu s-a intersectat, în alte serii de timp a là Borges, nici cu Moise sau alți profeți biblici și nici cu Isus Cristos. Pentru că, altfel, ar fi vorbit de Dumnezeu și nu de Divinitate.

Revoluția platoniciană împotriva «fizicalismului» unor presocratici, a constat, în primul rând, prin împărțirea Existenței în două: ACOLO și AICI. ACOLO (unde există Divinitatea), se află o lume esențială, ontologic plină, lumea Binelui și Frumosului. În ultimă instanță a «ideilor» și «formelor». AICI se află o lume a devenirii, ontologic precară, lumea Răului și Urâtului.

Lumea lui AICI imită lumea de ACOLO și este «produsă» de aceasta. Omul este, ca lume in ansamblu, o ființa dublă, alcătuita din suflet si corp. Sufletul nemuritor aparținând lumii lui ACOLO, in timp ce corpul aparține lumii lui AICI. Menirea autentica a omului, salvarea sa de Rău, este sa fuga de AICI, ACOLO. Acest lucru se face prin «Theoria» = privire concentrata, contemplație: privire a unui «ochii interior» (i.e. «simț intern») care e mijlocită de suflet. Iar acest «simț intern», care se adaugă celor cinci simțuri comune, nu are nimic de-a face cu «intuiția» așa cum o consideră Iluminismul, Modernismul, etc,, până la Postmodernism; adică "facultatea de a percepe imediat un obiect individual dat sensibil" (o astfel de percepere având loc numai prin unul sau mai multe dintre cele cinci simțuri comune). Definiție utilizată și de Kant. Care, însă, mai subtil, are grijă să nu simplifice tăind chiar cu satârul. Pentru că el mai conferă «intuiției» și alte sensuri. Cum ar fi acela de a o considera drept o receptivitate (umană) de a fi afectată într-un chip oarecare de «lucrul în sine». (Despre modul în care înțelege Intuiționismul matematic «intuiția», am vorbit în altă parte și nu mă voi repeta. Voi spune numai că și aici este vorba tot de un «simț intern» în sensul sugerat de Platon)

În concluzie, Platon pune la originea posibilității sufletului de a pendula între AICI și ACOLO, exact ceea ce am numit «simț intern». Mult mai târziu, o pleiadă întreagă de filosofi vor spune lucruri similare. Ca, de exemplu Descartes (când pune în discuție ideile înnăscute) sau Hegel, într-un mod mult mai întortocheat în „Prelegeri de Filosofie a Religiei”. Și exemplele se pot înmulți. Iar I. Petrovici sintetizează: acest «simț intern» este „un dar firesc de a ghici adevărul, de a nimeri direcția și locul soluției” (Intoducere în Metafizică).

Cam în ce fel ași putea să vorbesc despre acest «simț intern» ca să-l înțeleg, în primul rând eu și apoi și Dvs., cititorii? Să zicem că el poate fi generat de un «organ» (de fapt un sistem) similar cu cel al văzului, auzului, etc., așa cum, prin vocea lui Paracelsus, zic alchimiștii. Care facilitează și ceea ce s-ar putea numi acea «imaginatio vera». Diferită de cea care produce vedenii, care delirează (uneori extrem de atrăgător sau, măcar, interesant, cu efecte neașteptate, numai întâmplător și adevărate ca la jocul la ruletă sau cu zaruri, ca în cazul Suprarealismului, Onirismului (estetic) și alte "istme", fiind pe cale de a-și da ultima suflare în Postmodernism). «Imaginatio vera», care, atunci când ajunge la țintă, exclamă, în extazul încântării și mirării ajunsă la paroxism, acel "Evrika!" al descoperitorilor unei noi realități, extrem de reală, mult mai «reală» decât «realitatea» cotidiană, rutinieră. Este realitatea creatorilor adevărați. Nu a celor cu IQ bătând spre 100 (sau peste, dacă se poate), și care sunt apți să rezolve numai probleme cu o singură soluție, dar presupunând căi multiple de a ajunge la aceasta (ei descoperind calea cea mai scurtă și elegantă). Ci a adevăraților creatori. De obicei cu un IQ mediu sau chiar submediu (evident, sunt și excepții). Dar care rezolvă extrem de rapid, eficient și elegant probleme care admit mai multe soluții, fiecare soluție putând fi atinsă prin căi multiple. Este vorba de creatori, de genul lui Arhimede, Edison, Newton, Einstein, Hawking (despre ultimii doi știm că au avut dificultăți, aproape de eșecuri, în timpul studiilor elementare sau medii; studii care pun accentul pe IQ și nu pe așa numita «gândire laterală»: asociativă, analogică, poetică - într-adevăr imaginativ-poetică), etc.. Este vorba, repet, de posibilitatea pătrunderii în alt/alte niveluri al Realității, fără nici un fel de «ínstrument» sofisticat de măsură care să prelungească cele cinci simțuri comune cărora li se acordă importanță capitală în cadrul Empirismului pozitivist. În fine, este vorba de acel «simț intern» despre care extrem-orientalii spun că, printr-o percepție «pură» ajung să «simtă» o «prezență» care nu se dezvăluie celor cinci simțuri comune. Ca atunci, de exemplu, când privești cu insistență în ceafa cuiva întors cu spatele iar acesta îți «simte» prezența și se întoarce să vadă despre ce-i vorba. În fine, se mai poate spune că, în formularea unei teorii oarecare, de exemplu în fizica de astăzi: cea a corzilor, supercorzilor, bane-lor, buclelor, etc. care încearcă să pătrundă în subcuantic (cu mâna «goală») înainte ca experiențe «obiective», exterioare să poată fi făcute cu tehnologia actuală, contează, în primul rând, adevărul principiilor/axiomelor/postulatelor care stau la baza acestor teorii și nu «adevărul» demonstrării de teoreme. Iar adevărul setului inițial de așa zise presupuneri depinde, exclusiv, de acuitatea «simțului intern» al celui care le stabilește, fără a avea nimic altceva la îndemână decât, pur și simplu, o experiență interioară (subiectivă). Și de aici începe frumusețea jocului «subiectiv - obiectiv».