așteptând o ninsoare care nu va veni
ninsoare precum spital de nebuni fericiți că își pot ascunde pentru două trei ore urmele în albul lucid și în timpul ăsta mă întreb ce știu eu despre lucruri ce știu lucrurile despre mine și unele despre altele
și de ce mă iau în brațe eu de ce mă strâng în brațe eu de ce îmi scot brațele și e mai bine
nu, nu e nevoie de mult , supraviețuirea e instinct
urmele nu sunt ale nimănui
și omul nu are doar o singură umbră
până la urmă rămâne doar un
jar albastru străbătut de vene roșii
un timp vor mai dansa flăcări sub
pulberea din ce în ce mai albă
o vreme se vor putea citi câteva
cuvinte care singure produc suficientă lumină
apoi vor dispărea jumătăți de semne dar
tot va fi de ajuns
chiar și când vor rămâne litere stinghere una
singură măcar una din cuvânt
se vor putea reconstitui vieți întregi
păduri umbroase călătorii magistrale
toate iubirile poveștile o mie și una
așa cum un singur os recompune
am vrut să scriu un poem despre noi
o simplă mișcătoare mărturisire de dragoste
îmi făceam singură curaj mă grăbeam
să nu dea buzna ciufulit și senil sentimentul ridicolului
era o seară blândă ca orice seară-n care
vinovăția își culege recoltele
când mi s-a făcut rău m-a luat amețeala
simțeam că-mi vine să vomit timpul pierdut
au chemat smurdul a urmat ecograful ceva
analize de conștiință
acum stau la fereastră inspir adânc expir
îmi pipăi visătoare sânii
și pântecul
în el pulsează o singurătate siameză.
ceață înconjurând stânca stearpă
poezia
plutește în jurul meu aproape
aproape tangibilă aproape albă
aproape învelind aproape caldă
aproape gri aproape vuind
aproape albastră aproape rece
aproape aproape
aproape departe
departe
Comentarii aleatorii