pot trece fericirea precum ața prin ac
buzelor crăpate în deșert
cuțitului proaspăt scos din rană
crucea mea dintre omoplații tăi se ridică
un obiectiv turistic
de care se izbesc păsări albe
de care se reazemă în coate cerul
dar când iubirea-mi ia totul
uit cu câte funii te leagă de el pământul
uit să vorbesc limba din care dau alții, neîncetat
și–mi umplu sandalele cu cenușă
din glezne ce nu-mi aparțin
bărbatul simte femeia
o împăiază
îi privește părul șaten
ochii în agonie
picioarele
creștetul
și asa mai departe
nul și foarte
poetic
bărbatul își construiește povestea de dragoste
ca legătura pânzei de păianjen
sub fundul unui scaun
plouă triumfător în orașul
cu edificii multicolore
cu baruri jegoase
cu depozite uriașe de alimente și șobolani
cu biblioteci secrete pentru toate femeile singure din lume
cu bănci falimentare, mincinoase
cu biserici monumentale, mincinoase și ele
plouă și se inundă canalizările
și se strică clopotele
și se întorc oamenii în umbrelele lor ca în niște chilii
și se inundă strazile și etajele
și turnurile și catedralele
și eu , cocoțată undeva , pe un rest de poem
savurez toamna asta atât de necesară
Comentarii aleatorii