aceeaşi sală goală viaţa nu se umple niciodată la refuz oamenii sunt chemaţi imaginaţi-vă cum
ne aflăm în era tehnologiei avansate
nimeni nu vine de bunăvoie se cere o motivaţie
doar cei mărunţi peste care femeia cu alură de miss nu a trecut cu talpa
pe covorul de sânge n-a prins încă momentul potrivit să râdă nebuneşte
doar aceştia salută înclinându-se cu multă decenţă tăcuţi aşteaptă ridicarea cortinei
cineva prezintă un desfăşurător istoric vorbind ne înflăcărăm intonăm cântecul mulţimii
dacă oamenii sunt pomi atunci sunt mai degrabă peri
fructele la înălţimea soarelui de amiază cu mustul dulce
cad şi ele de la sine
viermănoase sau nu cu sâmburii mici şi moi fiindcă omul se rupe
ca să se lepede pe pământ cu dinţii şi oasele netezite
se topeşte ca fagurele
viața nu reușește să fie decît un drum implacabil
spre moarte
dragostea se mistuie pe sine pînă cînd durerea o metamorfozează
în singurătate
lumina există doar pentru ochiul pe care îl arde
orbindu-l
plăcerea îți cuprinde trupul pînă cînd dansul ei devine doar
robie
liniștea îți promite hipnotic o fericire pe care nu o are pentru că nu are
nimic
prietenia nu reușește niciodată să fie mai mult decît
o amintire
sănătatea o perpetuă redefinire
a bolii
armonia locul în care se întîlnește
compromisul
e smoală cu crini şi pericol iubite
castroane cu stele se sparg sus de cer
şi palmele noastre alintă cuţite
şi lumea se plimbă cu paşi de-ofiţer
duminica ţipă la vrăbii şi-nghite
plăcinte cu măr, praf de puşcă şi gin
şi lanţuri ne trag înapoi zornăite
şi-n parcuri cresc tei cu miros de pelin
la şoapte ne luăm şi murim din cuvinte
ce nimeni nu ştie cînd/ cum/ cît le-am spus
şi gloanţe de frică ne-aleargă prin minte
şi plîngem cotoare de soare apus
Comentarii aleatorii