cum plouă sunt singur
de frică nu recunosc păsările prin față
zboară cu sentimentul de om
moartea în concubinaj cu o cifră
noaptea îngerul pietrei
digital
îmi arată ce haos face lumea din
minunile pretinse de
icoane clonate
fac să dispară lumina
printre vaporii de coduri
aruncă-i omului un os dintr-o carte și
va trece prin toate fusele orare
destinul cu mâna pe armă
tu cădeai dintr-un vis
cu sufletul descheiat până la ultimul nasture
eu urcam râzându-mi ultimul răs
am pășit în tine ca într-un templu
pe care îl cereai golit de toate obiectele
te-am strigat când nu mai era nimeni
să te strige pe nume
yin și yang îmbrățișarea noastră fără capăt
minus și plus infinitul oglindă
dizolvat în cuvinte subțiri
aprizându-se ușor unul de la celălalt
lege și dragoste
suficient explozibil
cât să contorsioneze universul într-o
ultimă naștere
cineva… dacă m-ar întreba, la un moment dat, cum aș alege să mor
(strivit în cutremur, după o beție de comă înecat cu propria vomă,
călcat de șenila unui tanc, de roțile unui camion sau chiar de ale unui tractor),
probabil nu m-aș gândi de o mie de ori și aș spune:
străine, important, pentru mine, este, mai curând, să apuc, din când în când
(cât mai duc),
să trăiesc un... roman sau măcar o poveste
(dacă pentru primul caz timp nu mai este)
în care, negăsind (ca mai întotdeauna) un loc de parcare,
Comentarii aleatorii