pentru că tu visezi foarte rar in staccato păsări și restul cerului
mă cuprinzi jumătate necunoscută îmi retragi brațele
în brațe mijlocul în mijloc sinele în măști dumnezeu
retrograd venus din milo și toate mareele care ar urma după
iau o cruce așez în ea umărul femeii și sânul
cineva îmi împachetează jocul cu mărgele de sticlă
suntem presați de timp devenim frunze în ierbarul timpului
apoi altcineva ne fărămițează mâinile trupul picioarele totul
același număr ne formează numele la tine e
centrala pe lemne de ceață și sânge la mine salvarea
ține-te pe roșu iar noi ne țineam de tivul roșu al morții
și câți vor fi înțeles-o și pe aceasta
crești nuanțele dimineața întorci un ceas de apă mă atingi și
te pierzi în amănunte lași esențialul să curgă degeaba îți spun
soarbe-l femeie drumurile tale au degete orizontul
nu e decât o frânghie pentru pus la uscat rufele spălate în sfânta familie
mergem cu hegel de mână o altă realitate o copie zice mircea
salvează pisici și uneori știe că totul e un fel de istorie a spiritului
servit la desert din borcanul morții cu cireșe amare
apoi orice femeie se face bărbat
în împărăția cerurilor
și totul miroase a northern lights
Comentarii
Ela -
Nu a trecut decât o oră. Mă întrebam iar unde este "Jocul cu mărgelele de sticlă" de Hesse, mă întrebam ce poem vei scrie azi, mă jucam cu stările ca și cum aș fi atins ghețarii, îmi aminteam că iubești cireșele amare, le descopeream adesea în poeziile tale, știam că îți plac discrepanțele, negativul întors spre femeie din bărbat, nu știam cât din lumină va fi în poem dar mereu mă întrebam de ce nordul tău are culoare nedefinită. Și acum deschid pagina aceasta, văd poezia, parcurg totul, remarc primele două strofe, impecabil, apoi alunec pe o pojghiță de gheață, în strofele 3-4, ceva mă face să mă țin bine, fiindcă registrele se schimbă brusc, și stilul, ca să te regăsesc în aceeași linie elegantă în strofele 5-6 și să admir strofa 7-vers unic. Nu spun acum nimic despre tehnică, nu e timpul, m-au înmărmurit coincidențele. Și mă bucură că există ceea ce simt de departe, din tăcerile mele. Nu plec fără cuvintele acestea: <i>iau o cruce așez în ea umărul femeii și sânul cineva îmi împachetează jocul cu mărgele de sticlă suntem presați de timp devenim frunze în ierbarul timpului apoi altcineva ne fărămițează mâinile trupul picioarele totul</i> Poate îmi voi găsi jocul cu mărgelele de sticlă sau devenirea întru ființă.
bodoganel -
lipsa semnelor de punctuatie face da acestui text un sens aparte. Frumos spus, Dumnezeu retrograd, ca si cum in preajma amiezii acesta s-ar duce sa doarma putin, lasand restul cerului sa-si duca, din inertie, destinul. Ca de obicei un text ermetic, cu sensuri multiple, in care lumina din nord e stapana peste univers.
alma -
Ela, Bogdan, Mai credem în coincidențe? :) Orice text are șansa și deschiderea de a fi șlefuit mereu, drumul spre perfecțiune e lung. În tăcere simțim mai bine ceea ce există. Iată aici o lumină a nordului, în care sensurile sunt multiple, poate pentru că se aglomerează în unicitate: http://antwrp.gsfc.nasa.gov/apod/ap050916.html Frumoase cuvinte și frumos sufletul lor. Mulțumesc.