Da.
La alt text al autorului („Perpetuum robia”) concluzionam: „un nihilism spus cu preţiozitate, fără trăire”.
De această dată este cu totul altceva. Ni se oferă măsura talentului autorului dusă la cote neaşteptat de înalte în cadrul unei poezii de stare în care trăirea unui nihilism total, depăşind chiar pe cel al lui Nietzsche (umbrit, într-o oarecare măsură prin mijirea „Voinţei de Putere”) este atât de acaparatoare încât orice interpretare discursivă pare exclusă. Încă din 1910, Maxim Hudson observa: „Luată ad litteram poezia este fără sens. Este un bun test al poeziei ca atunci când este luată ad litteram duce la nonsens”. Pentru cele de mai sus, peniţă.
Dar,
Nu mă poate opri nimeni ca, trezindu-mă din admiraţie, să nu-mi amintesc că un text poetic poate (şi trebuie) dezghiocat pe niveluri de semnificaţie, din ce în ce mai profunde: „informaţie de suprafaţă” şi „informaţie de adâncime” – Jakko Hintikka; „metaforă vie” şi „metaforă moartă” – Ricoeur; „metaforă revelatoare” şi „metaforă plasticizantă” – Blaga; şi toate acestea conducând, în final, la „metafora cuvânt”, „metafora propoziţie/frază” şi „metafora text, ca întreg” – din nou Ricoeur. Prostul meu obicei este să mă opresc, de obicei. la ultima. De multe ori trecând peste primele două. De această dată însă, metaforizarea strălucită (şi nu strălucitoare) chiar la nivel de „întreg” m-a făcut să acord peniţa la o primă citire şi să o menţin chiar la a doua şi a treia.
Dar, dar…revenind la Hintikka, întrebarea dacă, nu cumva, informaţia de suprafaţă (chiar dacă la nivelul întregului) nu mi-a jucat festa, precum şi finului observator Tudor Cristea? Nu-mi dă pace. Şi cred că da. Pentru că, aşa cum mărturiseşte chiar autorul, ataşamentul său de aşa zisa „Cotitură lingvistică” se pare nu numai că-l caracterizează, dar îl şi limitează poetic.
Să ne reamintim, pe scurt, câteva lucruri, dar esenţiale, despre zisa „Cotitură”.
După cum observa Adrian-Paul Iliescu, istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca “istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers”. Când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nici o referire la Dumnezeu, acesta îi va răspunde: “Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” (Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză !). Să înlocuim ”Dumnezeu” şi alte conotaţii şi denotaţii privind ”Divinitatea” pentru a ieşi de sub imperiul religiozităţii şi să ne oprim la ”transcendent” despre care nu se poate vorbi, prin definiţie, nicicum. Cu atât mai puţin în termeni de : control, consens intersubicetiv şi inteligibilitate necondiţionată. Instituirea lor în cultura ştiinţifică occidentală se explică prin importantele avantaje metodologice pe care acestea le oferă (mai cu seamă în analiza critică a teoriilor şi în explicarea “progresului teoretic”). Altfel spus, în spatele acestui ideal se ascunde o strategie a eficacităţii (desigur, este vorba de eficacitatea demersului ştiinţific).
Însă în alte domenii ale cunoaşterii (mai ales filosofie şi artă), eficacitatea are alt rol sau este altfel concepută; astfel, în aceste domenii exigenţele enumerate mai sus sunt mult slăbite sau au alt rang de importanţă: inteligibilitatea, consensul şi uniformitatea sunt sacrificate în favoarea altor valori. Contrastul maxim îl găsim între matematică şi genurile culturale “neeficace” (de pildă poezia, unde inteligibilitatea necondiţionată, consensul şi uniformitatea nu numai că nu reprezintă cerinţe generale, dar sunt adesea evitate, fiind considerate indicatori ai eşecului, nu ai succesului). Şi, în acest sens, cum se poate manifesta aici ”Cotitura” ? Printr-o deviaţie. Să-i zicem, ”semantică” : a vorbi consensual şi inteligibil, dar cu totul neuniform şi cifrat, dar extrem de coherent personal şi univoc, printr-o ”logică poetică” perfectă, despre ”lipsa oricărei transcendenţe”, de pe poziţiile unui nihilism exacerbat. Şi este firesc să răspundem astăzi, în toiul curentelor “postmoderniste”, dacă este legitimă pretenţia de a generaliza acest ideal de raţionalitate la toate domeniile cunoaşterii (şi, uneori, chiar la toate domeniile vieţii spirituale)? Căci nu poate să nu-mi vină în minte ironia postmodernistă avant la letter a lui Kierkegaard: ” Delicatul joc al muşchilor ironiei presupune un dinamism neîncetat, eliberează sinele din chingile imediatităţii, formează o comunitate de iniţiaţi care comunică telegrafic, eliptic, paradoxal şi rafinat; schimbă cu nonşalanţă măştile posibilităţilor existenţiale, se pierde voluptos într-o infinitate interioară care se dovedeşte însă, în final inexistentă deoarece întoarcerea analitică asupra ei nu se face în interior ci din afară. Prin exterioritatea perversităţii hedonice a ludicului”. Iar acest text de excepţie, recunosc, al autorului care mi-a provocat apariţia acestor gânduri, ilustrează, cred, extrem de pregnant o asemenea ironie de ciclare în gol având drept centru „Nimicul”. Ea ilustrând în chip exemplar, de aceea consider textul respectiv „de excepţie”, un drum înfundat în care, din nefericire, o parte însemnată de pe la noi şi de aiurea a textelor poetice continuă să se îndrepte în numele unei aşa zise „recuperări a realului” şi de „întoarcere la lucruri mici”.
Cred însă cu tărie că menirea, în continuare, a artei, a poeticului, este nu aceea că „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă” (Wittgenstein), ci de a vorbi cu cuvintele tăcerii metaforei vii, revelatoare, adică „să se arate” astfel încât receptorul să nu se oprească la degetul celui care arată ci spre ceea ce „se arată”. Fie acesta chiar şi „transcendentul”. Despre care şi aşa „nu se poate spune nimic”
Mi-am permis să postez acest text care s-a lungit peste măsură în speranţa că va isca discuţii, pro sau contra, argumentate, fără patimă sau parti-pris-uri.