nu-i nouă, asta ca să mă exprim elegant. adică nu valorează nimic. pînă şi cîntăreţii de hip hop au tratat tema asta, au sesizat contradicţia asta flagrantă. context în care contează mijloacele de expresie, capacitatea de-a transforma un subiect banal într-un eveniment personalizat. practic, acolo-i şi miza liricii moderne. adică poate să scrie şi virgil titarenco despre oameni-roboţi, chiar dacă au făcut-o şi alţii, nu văd nici o problemă aici. da, aşa cum am zis, trebuie să-l văd pe titarenco în text. problema-i că pînă pe la sfîrşit nu prea-l văd. nici nu pot să spun că, pînă acolo, textul este ratat. cred că pînă acolo textul este curat, corect. şi cam atît, nu excelează, nu impresionează, prezintă o serie de locuri comune care, dacă te prind într-o anumită fază, pot chiar să îţi transmită ceva. sfîrşitul este o schimbare de registru, surprinzătoare pentru că genul ăsta de discurs nu se pretează la astfel de artificii lirice, un fel de patetism ok, din punctul meu de vedere, deci îmi place. este o imagine frumoasă, o poziţionare, o ars poetica de mici dimensiuni, mai micuţă, aşa. :)