îmi intră-n odaie
şi-mprăştie foile de pe masă,
mă smulge din vis
şi-aprinde lumina,
să o aud
cum mă sfâşie,
cu o mână
îmi scoate aburi din piept,
cu cealaltă
mă răsfoieşte
de la inimă
până la tâmple,
imită foşnetul unor aripi
şi năluceşte păsări pe ziduri,
şi zidurile-ncep deodată
febră să facă
şi să transpire,
aidoma unei umbre grele de
singurătate
sub soarele său negru,
îmi picură şoapte incandescente
în sânge,
până ajung să le aud ecoul
cum se preschimbă-n cuvinte,
iar cuvintele - în stoluri
alb-negre,
gata să îşi ia zborul
către un cer
de hârtie

şi-atunci,
mă ridic deasupra lui
şi îmi aprind ţigara de la o stea,
şi-mi dau foc poemului meu,
în timp ce, sub el,
cu ninsoarea pe umeri,
se roagă la visător,
ca la dumnezeu,
antipodul-faţă-ntunecată:
Frate căzut din lună,
nu te lăsa hipnotizat de
lumina ei,
că te fură somnul
şi îţi pierzi definitiv
umbra ...