întunericul a devenit materia primă din care construiesc
totul de la capăt
acum când tu mă ţii oarbă într-o dragoste închisă desenată cu cretă
pe asfaltul rece
nimicul şi sângele se împletesc atât de frumos dar nimeni nu pomeneşte
de puls sau vindecare în această dimineaţă când soarele explodează
sfâşietor de singur în oraşul cu oameni negri şi avioane prăbuşite
la numai câţiva km depărtare
acolo unde se strigă pe mai multe voci acelaşi mesaj şi se practică o nebunie colectivă
o tulburare contagioasă împinsă mult
dinspre sud amiaza se descompune încet
printre roci masive tufe de afiniş
lasă penumbrei meandrele fluviului
toamna imperială toarnă purpură în potirele marelui Rege din Nord
acest foc eterna dilemă
care începe să mistuie
noul portret al lui Dorian Grey
anotimpul adevărului pe care îl cauţi
se află totuşi undeva în Ţinutul Hebronului
prin Valea Eşcor undeva la răsărit de mare
de ce-ai continua acest drum
eşti istovit şi te-ntrebi
când din clepsidra lumii numai nisipul timpului îl poţi bea
Eu sunt cel ce nu sunt, Părinte. Şi dacă sunt
sensul meu e hexagonal:
când stau pe marginea lacului îmi pare că trăiesc
conform unei tăceri lungi dintre două cuvinte
aflate la o distanţă de săptămâni unul de altul.
deunăzi m-a sărutat iubita mea pe frunte
şi mi-am dat seama că e cel mai bun argument raţional
pentru dovedirea propriei mele existenţe.
Însă eu i-am sărutat călcâiul spunând femeie,
ce poate fi mai absurd decât existenţa bărbatului
ieşind din sămânţa femeii?
filosofie pentru viaţă şi alte situaţii periculoase
întreba de-a lungul peronului
la chioşcurile cu dulciuri la ghişeul de informaţii
nimeni nu ştie nicăieri nu se ştie
totul este pentru ei personal
inclusiv femeia cu bagajul de mână
capul cu gât prea subţire în noapte
străină într-un oraş unde s-a născut
doar tăcerea
din prea multe lacrimi costisitoare
ca un privilegiu al celor cu motor personal
sau caroserie evident galbenă
întoarcerea acasă
presiunea atmosferică a singurătăţii
zilnic întârziată
se anunţă la megafoane în sala de aşteptare
nici nu contează cine a aruncat primul,
cine a îmbrăcat platoșa,
cine a adormit liniștit ori
cine a lăsat să cadă în cana cu ceai de iasomie
efervescența uitării.
de ieri n-ai mai auzit de la mine
"mi-e dor",
azi nu mai auzi
"te iubesc",
de mâine nu vei auzi nici măcar cum doare
"îmi pare rău",
poimâine va răzbate doar un imperceptibil
"alaltăieri eram nimeni".
Comentarii aleatorii