cerul acestor oameni este scump
obiect personal
viaţa împărţită de cărţi
răspund
cei ca tine nu au un loc pe care să-l numească
acasă
miroase a cuptor cu lemne
trupul fragil
cu forme semirotunde
de la tine nu vreau nici măcar un sărut
dacă găsesc pasărea cu bilet
o trimit înapoi
nostalgii nu mă poartă
trăiesc mitologic dar
plătesc
adorm
la fereastră cineva trage perdeaua
în vis caut un tren cu miros de zăpadă
simt neliniştea zilei care îngheaţă încet
am presat într-o perlă
marea
cum ar fi să-ţi treacă sânii pe hărţi
porumbei voiajori să-ţi aducă întâi ţie scrisorile
cuvinte nerostite mă ard
dacă respir sparg paharul
atingerea unui deget de unt ameţeşte
umbrele noastre unite de soare
năpârlesc uniform
Câinele alb cu lătrat roşu
a ales să stea cu noi fără să-i dăm de mâncare;
nu-i spuneam animalul nostru, nu ne spunea stăpânii mei,
dar îl luam cu noi peste tot, dar ne lingea mâinile peste tot,
când ne uitam ochi în ochi fără să ne auzim, lătra o dată,
când ne auzeam fără să ne privim, lătra de două ori,
când nu mai aveam nici ochi de auzit, nici urechi de văzut,
nu mai lătra.
trec dintr-un mormânt ín altul
dintr-un cerc în altul
ascultând cântecul
rănii mele imense
care se înalță
cu fiecare picur
pământul se micește
sub talpa mea
cerul se face un făt
iar sângele meu tace
chiar atunci
când strigă cerul
născându-se în ochii mei
în care nu se mai vede
nicio urmă de nor...
în fiecare zi mă-mbrac în zăpadă
căldura ei e mai mult pasăre decât fulg
mă aplec intens peste limba română cu
degetele adânc înfipte-n urechi să nu mai aud
altceva
vântul trece a suta oară pe lângă mine
indiferent
niciodată acelaşi
viitorul se scoală ca un bătrân la poarta cetăţii şi
mă lasă să intru
Comentarii aleatorii