oraşul nu mai ascultă nu mai pândeşte nu te mai înţelege
butoiul de tablă în care a fost smoală arde mocnit
tuşind scântei deasupra vreascurilor de castan
fumul pictează sub podul drăgăicii noi constelaţii
ştiu că nu mă pot înălţa cât poţi coborî
sinodul oamenilor străzii
dezbate noaptea sub arcul de beton
natura mea umană şi poetică
schisma va veni din urmă
şi unii dimineaţa cu gulere albe scrobite
vor aştepta în downtown
viaţa topită în lingouri
în locul în care am făcut primii paşi
creşte o shaormerie
doi bătrâni în expectativă
pe bancă
un copil scapă pe jos o portocală
de -a buşilea
oamenii mă calcă pe cap
stânga dreapta grăbiţi
nimeni
nu întreabă copilul
unde şi-a julit genunchii
li se scurge ketchup-ul
aşteaptă la coadă
plantaţi ca nişte cruci
De ziua ta, noaptea, urmăream
cu privirea-n tăcere cum,
dincolo de râsete şi libaţii, ceva
ne vâna sufletele, încercând
să le fotografieze,
în timp ce tu alergai cu gândul
spre dimineaţă, să le salvezi
de la umbre, editându-le poza,
astfel încât ceilalţi,
uitându-se la noi după aceea,
să nu îşi dea seama
de la ce ni s-au aprins ochii
în noaptea aceea când,
dincolo de râsete şi libaţii, ceva
ne vâna sufletele, încercând
să le fotografieze, iar eu
fredonam în gând versuri
de Esenin.
vecinii mei își plimbă câinii
prin nisipul rece
dincoace de ferestre se trasează în liniște
figuri geometrice regulate
pentru a fi așezate apoi la dospit
în piepturile calde
parcă aud strigându-se prin piață
proaspăăăt proaspăăăt cozonac cu rahat cu mac cu nucă
în realitate au doar cu rahat
celelalte sunt pe hârtie
tu ce vrei mă întrebi până când glasul tău
îmi ridică pulsul la 94
nimic răspund zâmbind
hai îngere scoate-mă la plimbare
trec dintr-un mormânt ín altul
dintr-un cerc în altul
ascultând cântecul
rănii mele imense
care se înalță
cu fiecare picur
pământul se micește
sub talpa mea
cerul se face un făt
iar sângele meu tace
chiar atunci
când strigă cerul
născându-se în ochii mei
în care nu se mai vede
nicio urmă de nor...
Comentarii aleatorii