o masă fără amintiri
un scaun
cuvinte aruncate de-a valma
împroșcînd pereții
tăcut
umbrele noastre mototolind tavanul
ca pe un cearșaf
inevitabil
gîndul că ai putea pleca
orice călătorie e un ȋnceput, dar ȋnainte de-a pleca,
e bine să verifici ruta, vremurile, cerul şi inima…
am fost luat de ceafă şi aruncat ȋn burta calului fără să mi se dea niciun indiciu
zile, luni, ani, peregrin printre propriile spaime
la adăpostul ȋnchisorii
pe un perete o mână a scris:
“ȋn noaptea urgiei, porţile cetăţii se vor deschide şi calul va fi primit ȋn cetate”
peste tot desluşesc semne…
zile plecate ȋn căutarea vestitei nopţi ce nu mai apare,
suflete ce-şi lasă umbrele de strajă şi se prăfuiesc ȋn aşteptare,
după ritmul biologic lumea se întoarce
în peșteri solul minții nu găsește litera cu
simbolul vieții
la răspântii vocalele se aud mai aproape
decolorate de epoci convențiile se mută dintr-o tufă
în alta niciun om să le schimbe
expresia
feței tu-ești-cel-care-seamănă-intrigi
de o vreme aici nu mai locuieşte nimeni
doar noi
cu sângele pe care îl cunoaştem
de la un capăt la altul
cu tremurul şi lipsurile noastre
cu brichetele şi fluturii de motorină dinăuntru
cu mâinile murdare pe ferestrele albe
şi mă gândesc
cum ar fi dacă
la fiecare ţipăt al meu
ar bate clopotele în toate bisericile
iar lumina ar umbla desculţă pe trupurile noastre
ar fi trebuit
fereastra să fie lăsată cu urmele ei
de vânt, de praf, de ploaie, de sudoare,
minciună i-a fost păsării al cărei zbor s-a izbit şi s-a frânt
de apa sticlei curată nebunie a unui îndemn
acea căldură iluzorie căminul
în care focul nu a fost aprins niciodată
Comentarii aleatorii