nimic nu mai creşte în noi
doar umbra acestei dimineţi
în care înveţi cum să fugi gol prin ploaie
să te speli de păcate cu apa cerului
povestea iubirii din memorie
se scrie în temniţa unei zile de toamnă
când te declari mulţumit cu toată năvala de frunze
căzută peste visele tale necoapte
ai învăţat să-ţi suporţi viaţa peticită
buzunarul peticit
cu gândul la îngerul din vitrina copilăriei
care îţi zâmbea iar tu simţeai cum timpul
se lipea de zâmbetul lui
un somn de care nu aveam nevoie
mi-a fost lipit de frunte
ca o piatră la vale capul prinse-a se rostogoli
îl urmăream cum trece
printre liniile agendei ca printr-un grătar prin masa de sticlă
coloana cedase doar pielea ne mai ținea laolaltă
din torace două mâini fine încercau să îmi smulgă
o coastă
încă una Doamne am strigat încă una
nevastă-mea e dincolo doarme
scoală măi femeie și vino să te vadă Dumnezeu
a trecut destul de când nu ți-am mai scris
între timp m-am mutat într-o căsuță mică
cu pereți albi și ferestre deschise mereu
două mâini împreunate căuș în care seara
se așază ca o femeie lăuză
acum doar văzul mai stă de veghe
îţi vorbesc despre și despre
tu zugrăveşti cu degetul văzduhul
ești prea frumoasa pentru o icoană îmi spui
uite sprîncenele! de unde atâta mirare în arcuirea lor
părul neacoperit buzele neînvăţate la tăcere
genunchi dezveliţi ca sîmburii ieşiţi dintr-un fruct
de sărbători
potopul zodiilor păgâne
dansând la tropice
a despărţit lumea în două deşerturi
străine unul de celălalt
oamenii şi-au strâns rufele pe aceeaşi sfoară
ca într-o spălătorie comună
de jur împrejur la ecuator
vântul s-a luptat cu fumul colibelor de pământ
soarele a ieşit mare din adânc
un peşte strălucitor
în năvodul viitorilor apostoli
Comentarii aleatorii