poemele sunt niște frunze iar noi
o specie atipică de viermi de mătase

când îmi apeși pleoapele
stelele verzi și cele violet devin minuscule roți
ale unui mecanism pe care l-am văzut în desenele lui da vinci
uneori mâinile tale se retrag sfioase dinaintea oricărei atingeri
transformându-se într-un telescop
prin el privesc cerul strivindu-mi propriile patimi
iar din ochi îmi cresc aripi la care
bătrânul leo visează și acum adormit în marmură
alteori se transformă în faguri fusiformi ce picură sigilând dorințele

înainte exteriorul mi se părea o sursă de inspirație
dar acum tu ai devenit acel fascicul de lumină proiectat în întuneric
mi-e de ajuns să mă gândesc la tine
poți fi orice
o împletitură complicată de sârme
ram de trandafiri înfloriți din fier forjat
poți fi o imagine 3d
mă fascinează ce e dincolo de ele
când limba ta atinge limba mea se produce un scurtcircuit
și aș vrea sa prindem secolul în care
creierul meu sa fie conectat la creierul tău prin relee cibernetice

se spune că muritorilor nu le e dat să vadă cum coboară din piatră zeii
în plex ai o spirală de culori acum
odată cu anii ne-au acoperit trupul
aș vrea sa te cunosc în pielea cu care ai venit pe lume
peste care toți au încercat să mai așeze una

și totuși ar fi zile când
ai întâmpina răsăritul îmbrăcată în alb
ieșind în fața casei cu brațele deschise!
nu ai simțit nevoia niciodată să așezi
pe un pervaz o cană cu vin și un colac proaspăt
pentru ca soarele trecând prin dreptul ferestrei tale să guste din ele?

am avut o senzație ciudată când te mângâiam în zori
din tine venea un foșnet de iarbă