Baloane colorate zburau printre copaci. Pe terenul din fața casei o ceată de copii. Fiecare alerga care încotro cu câte un zmeu de hârtie sau un balon. În mijlocul lor, depășită, o femeie cu părul împletit renunțase de mult să mai facă ordine. Din când în când mergea cu câte un rănit într-o parte a terenului. Îi punea un leucoplast și-l trimitea înapoi la joacă. Pe măsură ce trecea timpul, câte un părinte venea de la serviciu pentru a-și lua copilul. Pe când aproape se lasă întunericul din cei câți erau, doar unul singur nu plecase încă. Era abătut. Se prefăcea că-i fascinat de zmeul de hârtie cu care se jucase de unul singur toată ziua. Uitându-se la ceas, femeia văzu că-i târziu. Era totuși o situație normală. Copilul acesta era întotdeauna luat ultimul.
„Îți place mult zmeul ăsta?”
„Da.”
„Poți să-l iei cu tine acasă.”
„Stiam. Ne-ați spus chiar la început.”
„Uite, dacă vrei putem să desenăm ceva.”
Ochii copilului se ridicară atunci de pe zmeu. O privi atent, țintit. Femeia îl luă de mână cu un gest cald și merse la măsuța de tablă. Scoase din poșetă două coli de hârtie și un pix roșu. Desenară pe rând o carte, un medalion și un avion.
„Ia spune-mi, tu ce vrei să te faci când ai să fii mare?”
„Nu știu. Cred că mi-ar plăcea să fiu cercetător.”
„Si ce o să faci ca cercetător?”
„O să cercetez munții. O să merg mult cu barca și avionul și o să fac multe însemnări pe hărți.”
„Tu știi cum arată o hartă, Mihai?”
„Da, e galbenă și are multe linii și cerculețe pe ea. Și mai are și pătrate, dar nu-s foarte egale între ele.”
„De ce vrei să te faci cercetător?”
„Pentru că vreau să înțeleg ce a avut Dumnezeu în cap când a făcut lumea”
„Da tu știi cine este Dumnezeu?”
„Nu, dar o să știu cândva.”
„Păi cine ți-a spus ție de Dumnezeu?”
„Da tu nu crezi că o să-L cunosc?”
„Eu știu... Dumnezeu e mare și e ocupat. S-ar putea să fie cam dificil.”
Copilul începu să deseneze din nou. Pe marginea foii apărură câteva cerculețe și un ceas. Era deja târziu. Mihai se uită din ce în ce mai des spre portița pe care ar trebui să intre tata să-l ia. Nu mai întârziase niciodată așa de mult. Doamna asta era nouă, îi plăcea de ea.
„Da tu l-ai întâlnit pe Dumnezeu?” Întrebarea copilului veni neașteptată. Se uită la el blând și încercă să-și pună gândurile în ordine.
„Înca Îl mai caut. Dar ia spune-mi, ce-ți place ție să faci cel mai mult când nu ești la grădi?”
„Îmi place să-l ajut pe tata când repară mașini. Eu îi dau sculele.”
„Și mama ta?”
„Mama nu e acasă. Ea strânge flori cu Creatorul.”
„Unde?”
„Nu știu, dar când o să-L cunosc o să aflu.” Copilul colora insistent un colț al hârtiei. La un moment dat îl rupse și-l dădu deoparte trecând la următoarea porțiune. Pe față îi apăru o încruntare de om matur. Își strânse buzele într-un fel care amintea de o apăsare paternă. Desena doar ca să deseneze.Vorbea doar ca să treacă timpul. Tata trebuia să vină.
„Cealaltă educatoare a fost dată afară pentru că a țipat la Ana?”
„Cealaltă educatoare și-a luat concediu.”
Femeia îl privea din ce în ce mai curioasă. Ce se întâmplase la urma urmei cu tatăl de nu mai venea? În mintea ei se ridicau tot felul de întrebări care poate nu aveau nici un rost. Singurătatea copilului îi făcea milă. Copilăria nu ar trebui să doară.
„Mihai, știi ce m-am gândit? Ce ai spune dacă te-aș duce eu acasă?” În momentul acela băiatul o privi cu o oarecare teamă. Se uită înapoi în foaie, după care mai aruncă o privire furișă porții. Întrebă cât e ceasul, se lasă pe spate și închise ochii.
„Mi-i somn. Nu mai știu drumul spre casă. Tata mă aducea mereu cu troleul și niciodată nu vedeam drumul. Trebuie să-l așteptăm pe el. Sigur vine. Probabil s-a oprit să-mi cumpere ceva bun. Ieri mi-a cumpărat biscuiți cu cremă și azi dimineață mi-a promis că dacă sînt cuminte îmi cumpără pufarini. Și eu știu că el știe că am fost cuminte.”
„Bine atunci. Povestește-mi despre prietenii tăi, vrei?”
„Eu am doi prieteni. Pe Andrei căruia îi spunem Dudu și Bogdan adică Boghi. Ei nu vin aici la grădiniță. Se duc la una care e chiar în scara blocului de vis a vis. Cu Dudu și Boghi mă întâlnesc în fiecare zi și ne jucăm de-a polițiștii. Câteodată o facem și pe-a detectivii, dar nu tot timpul. Doar când prindem vreun maidanez. Dudu a luat ieri bătaie de la unu mai mare din cartier. L-am urât atunci pentru că nu a fugit.”
„Știi ce înseamnă să urăști?”
„Da. Înseamnă să vrei să bați pe cineva. Să-l bați tare ca să-l doară!” Ea nu a vrut niciodată să bată pe cineva, dar urâse și știa ce înseamnă. Nu înțelegea totuși cum un copil atât de mic asimilase conceptul .
Greierii cântau în tandem. Vântul bătea încet, plăcut. Copilul trecu de la desenat la origami. Împăturea stângaci bucata colorată de hârtie încercând să facă o bărcuță. Nu-i ieși, împăturise inegal foaia și colțurile nu se potriviră. Privi oarecum dezamăgit la ea și cu un gest calculat o aruncă pe masă după ce o studie un pic. Nu mai avea ce să facă așa că se reîntoarse la zmeul lui albastru. În momentul acela era prietenul lui cel mai bun. În mintea sa nepătrunsă se produceau zeci de destăinuiri nebănuite.