melancolia ni se trage din neam
de la drumul cu plopi care se înfundă în infinit pe unde mergem neînsoţiţi
de la prea blânzi cu singurătatea nicicând niciunde nu s-au mai încheiat atâtea tratate
din prea curaţi ieşiţi parcă din icoane şi nu din propria încăpere unde creşte o plantă ca iedera
pe inimă mergem clasic tu cu mândria înainte eu cu smerenia dinapoi şi basmaua neagră de gânduri
cu mâinile căzute pe lângă starea asta perenă lăsăm în urmă doar nume ca şi când
dacă am privi înapoi nu am vedea decât cimitire şi busturi de piatră şi inscripţii

Ca un labrador vişiniu
se scutură timpul, lumina
năpârleşte şi mă cheamă din mine şi mă cheamă din ea
orbitor, pe pipăite, pe şchiopătate,
sunt murmurul surdului, gestul mutului mirat,
şi buzunare pline cu păsări mici răstoarnă aerul,
aerul acesta iute şi rumen şi copilăros,
această sârmă de solzi ţipători,
sub mine se întâmpla spinări de acvile cuminţi,
nu mai respir decât când uit,
nu mai uit decât când te amintesc.