ne certaserăm
urât
veniseşi în genunchi
nu nu cereai iertare nici îndurare
pentru cele câteva răni vizibile şi nenumăratele nevăzute clocoteam
aş fi putut da drumul cuvintelor de pucioasă
încinse ar fi sfârâit pe timpanele tale pe pielea care
mi se făcea şerpi pe şira spinării când se lipea de mine
nişte canibali trăiau în pântecul meu cât un pumn de grâu
sălbăticisem timpul dintre noi părea epuizat te târai
şi hainele nu-ţi mai erau haine mi se părea că eu sunt lumea
şi mi-era ruşine cu tine gândurile mele te arătau cu zece nemulţumiri
lungi ca nişte degete de păgân de care auziserăm toţi

şi fiecăruia i se potrivea o poruncă
şi niciunul nu asculta
aruncam cu fiecare piatră din mine
cât puteam eu de tare
tu scuipai sânge peste viaţa noastră
iar eu aveam două mii şi ceva de dojeneli
nici nu-mi păsa că înţeapă
ţi le îndesam pe tâmple nu părea să te doară pe mine nici atât
chinul ţi se poticnea în ochi de cer
de acolo se desprindea Dumnezeu
calm şi bun şi grijuliu
încercai să-ţi reiei demnitatea după aprige lovituri cu vorbe
nişte bice pe trup
nu vedeam povara de creştin
n-o vedeam şi pace
majoritatea din neam nu te voia

cum nici pe mine nu mă mai vrea iubirea de sub salcâm florile cad
cu ultime picături de viaţă