Caii nopţii galopează răsăritul
alungă soarele pe spate
muşcă din timp ca din zăbale.
Se aud copitele prin pietre
ca un marş al cavaleriei
spre linia frontului.

Mâncăm jar împreună,
calul mă aruncase din şa
şi m-a primit în inima lui ca stăpân
Îmi umple golul de aer
cu aburul din nări,
îl umezeşte cu ochii blânzi
până mi se frânge teama.
Se plimbă sub mine depărtarea,
drumul de pulbere al zilei
prin câmpiile pământene ale vântului.

Simt cum îi transpiră inima
o bulină roşie în piept,
prin ceaţa care se ridică
la intrarea într-un alt tărâm.